Un brăduț și multe daruri pentru o familie din comuna Iedera

Un bradut impodobit si multe daruri au adus lacrimi de bucurie unei familii cu sase copii.

 

 

 

             

 

Să primeşti, să oferi, să primeşti, să oferi, să …

 

Sunt o fire generoasă, aş zice eu, şi întotdeauna mi-am dorit să particip la activităţi de voluntariat. Însă nu ştiam cum, unde sau ce anume ar trebui să fac. Este, cred, o problemă pe care o au mulţi dintre cei care au această dorinţă de a ajuta, dar nu ştiu să o materializeze.

La noi în liceu, responsabilă cu activităţile extrascolare este Monica Zamfir, o persoană pe care ori o deteşti, ori o iubeşti. De fiecare dată când pregătea o astfel de acţiune, aproape că o urmăream cu invidie, deşi demersul ei presupunea un anume efort, de la concepere, trecând prin organizare şi până la realizarea propriu-zisă a ceea ce-şi propusese.

La început, am încercat s-o “citesc”: oare chiar îi place ceea ce face sau urmăreşte altceva prin activităţile pe care le desfăşoară? Dupa ce am văzut cât timp petrece organizând activităţile şi mobilizând copiii, după ce am constatat că se implică sincer şi aproape “fiziologic” în acţiunile derulate, nu am putut să ajung decât la o singură concluzie: “She cares!”.

Ştiţi care a fost debutul meu în “cariera” de voluntar? Veţi râde! Am cusut. Da, am ajutat-o pe Monica şi am cusut, alături de ea şi o altă colegă, un omuleţ dintr-un proiect cu care liceul a participat la un concurs. A obţinut şi un premiu, nu ştiu exact, dar nu asta a contat; importantă a fost pentru mine senzaţia pe care am avut-o implicându-mă, iar de acolo, lucrurile s-au înlănţuit natural.

Mai întâi, am participat la o activitate de colectare a hăinuţelor şi jucăriilor la care fetele şi baieţii din liceu puteau renunţa, ştiind că alţi copii se vor bucura de ele. Hainele, jucăriile, dar şi alimentele pe care le-au strâns elevii liceului au ajuns la copiii care învaţă la şcoala din Iedera. Modul în care aceşti copii aşteptau să primească o sacoşă cu diverse alimente sau cu hăinuţe pentru ei şi fraţii lor de acasă, privirile lor prin care rugau să fie ei următorii strigaţi, bucuria afişată pe chipul lor când în sfârşit îşi primeau “cadoul”, toate aceste lucruri nu pot fi surprinse în cuvinte. Sunt de nedescris şi totuşi aducătoare de o anumită izbăvire. Eu una aşa m-am simţit, răsplătită, deşi nu eu înmânam plasele. Copiii erau cei care ofereau, impresionaţi, la rândul lor, de cât de multă bucurie pot provoca nişte lucruri pe care ei le considera fireşti şi neînsemnate. Copiii aceia râdeau când zăreau în plase dulciuri sau jucării. Nu îndrăzneau să scoată ceva, ci ştiau că îi aşteaptă părinţii să meargă acasă. Trebuie să remarc şi atitudinea elevilor noştri: se apropiau de cei mici, le puneau timid întrebări, îi fotografiau şi îi mângâiau discret. E puţin, ştiu, dar, dacă în acele câteva minute cât s-au aflat în preajma acelor copii, elevii noştri au putut “vedea” dincolo de problemele “existenţiale” specifice vârstei: am/n-am i-phone, am/n-am tabletă, merg/nu merg în club, atunci întâlnirea a fost cu atât mai benefică, pentru că şi unii şi ceilalţi au primit ceva: pe de o parte lucruri (de care chiar aveau nevoie), de cealaltă parte – sentimente. Au avut şansa de a experimenta sentimente care altfel, nouă, oamenilor “civilizati”, ne sunt străine: ori nu avem în ce situaţie să le trăim, ori le evităm cu bună ştiinţă; de ce să suferim înduioşându-ne pentru alţii?

În luna martie, femeile au fost beneficiarele acţiunii de voluntariat: elevii liceului, sub îndrumarea Ilenei Ştefan, profesoara de educaţie plastică, au confecţionat mărţişoare pe care voluntarii le-au oferit doamnelor şi domnişoarelor din Spitalul Moreni, atât paciente, cât şi membre ale personalului. Gestul a fost cu atât mai special cu cât copiii erau cei care le lucraseră, unele mai stângace, altele minuţios lipite şi alcătuite, dar toate pornite din suflet şi dăruite din inimă.

În mod voit, am lăsat la urmă activitatea la care am participat în luna decembrie, alături de Monica Zamfir, Danina Ciontoş, Mihaela Dulea şi copiii: Alexandra, Andreea, Costin şi Petruţ. Beneficiară a fost o familie din Iedera care a primit “brăduţul” de Crăciun de la clasa dnei Zamfir, dar şi alte lucruri. Nu este nevoie de prea multe detalii, nici nu trebuie, pentru că eu am plecat de acolo cu mult mai multe. În suflet. Capul familiei este un barbat la vreo 50 de ani, simplu, de la ţară, dar cu bun simţ şi cu un “savoir vivre” acumulat prin suferinţe şi nevoi. Fără a fi nici pe de parte ipocrită, pot spune că i-am sorbit omului aceluia vorbele. Nu spunea nimic genial şi nu era un orator educat, dar bunul simţ care răzbătea din fiecare frază a sa, simplitatea şi naturaleţea cu care se exprima, decenţa şi demnitatea cu care ne-a întâmpinat şi pe care le-a păstrat pe parcursul întâlnirii noastre m-au determinat să-l privesc altfel. Cu respect. Respect pe care alţi oameni cred, în mod eronat, că-l merită din cu totul alte motive. Atât voi spune despre această vizită, restul va rămâne în sufletul meu.

Îmi închei mărturia despre activităţile de voluntariat recunoscând că şi eu am beneficiat în urma acestor vizite şi întâlniri, pe plan spiritual şi afectiv, iar pentru asta le multumesc copiilor implicaţi în proiecte, Monicăi Zamfir, dar şi celor care au avut plăcerea şi bucuria de accepta cadourile elevilor din Liceul Teoretic “I. L. Caragiale”.

 

prof. Constanţa Diaconu, voluntar SNAC

 

În loc de concluzie:

Sunt oameni care, deşi plini de bani, au un caracter de nimic, şi oameni care, desi plini de probleme, au o bunatăte de nepreţuit! Acest lucru m-a impresionat cel mai mult la bărbatul care îşi îngrijea familia: cei şase copii, dintre care doi grav bolnavi, cărora el însuşi le făcea injecţiile vitale, un bordeiaş şi un container de fier în care depozitau hainele şi… cărţi! Respect pentru acest om!

                            Petruţ Dumitrescu, clasa aXII-a, voluntar SNAC