Home » Evenimente » La bibliotecă

La bibliotecă

Sfarsitul de semestru este intotdeauna prilej de bucurie, atat pentru elevi, cat si pentru profesori. Bine, copiii mai primesc uneori teme de vacanta, iar adultii au de intocmit tot felul de situatii, insa gandul la o saptamana fara ceasul care suna dimineata, cu activitati dupa bunul plac si de libertate neingradita de rigoarea scolii ii anima si pe unii si pe altii, asa incat ultimele ore de curs petrecute impreuna sunt minunate si se desfasoara intr-o intelegere desavarsita.

Pentru a iesi totusi putin din rutina de zi cu zi, dar si pentru a constientiza faptul ca scoala nu ofera doar informatii, ci si deprinderi utile in viata reala, explorand talentele care pot exista in stare latenta in invataceii nostri, unii dintre profesori aleg sa faca si ore “altfel”. Marti am avut norocul de a petrece impreuna cu piticii de la a V-a doua ore minunate la biblioteca orasului vazand filmul “O zi in pantofii altcuiva” care, spera doamna diriginta, sa-i binedispuna pe cei mici, dar sa-i si puna pe ganduri pe acestia. Incantati si cu chipurile luminate, copiii parcurgeau drumul inapoi spre scoala schimbati, transformati de o experienta peste care in mod obisnuit trec fara sa ramana cu nimic sau cu prea putin, dar care acum fusese transpusa de dna Zamfir, in mod discret, dar totusi eficient, intr-un context educativ. Nu este nevoie sa adaug ca eu eram cea mai incantata dintre toti, mi se ingaduise ca, la randul meu, sa traiesc doua ore “in their shoes”, sa vad filmul cu ochii copilului de 10-11-12 ani, cu suflet cald si fara cunostinta de marile rautati care exista. Sositi la scoala si de parca nu fusese de ajuns, Monica ma intreaba: “Dar maine ce program ai? Nu vii cu noi?”. “Ei, asta-i prea de tot!”, gandeam. “Unde o mai fi vrand sa merg?”. Capricioasa cum sunt, si cu putin tupeu de moment, intreb: “Da’ unde mergeti? Ce faceti?”. Neclintita in calmul ei, Monica imi explica senin: “Cum? Nu stii? Eu si Rodica (Racasanu) facem un atelier de creatie la biblioteca oraseneasca impreuna cu Alexandra Piriianu. Luam cativa copii si facem martisoare. Vii?”. Ce era sa zic? “Vin!” Desi nu aveam nici cea mai vaga idee cine este Alexandra, iar in privinta talentului meu in ale creatiei aveam mari indoieli. Dar fie, si Picasso a inceput de undeva, nu?

Asa ca miercuri la ora 9 eram la biblioteca pe care o stim cu totii, inarmati cu multa bunavointa, dar si cu dorinta de a realiza ceva nemaivazut. Materialele ne-au fost furnizate de dna Zamfir, dna Racasanu, dar si la fata locului, de Alexandra, o domnisoara frumoasa si subtire, care ne-a cucerit pe toti cu atitudinea ei de artist: “Nu exista desen gresit, exista doar creatie, uneori nici nu stii ce va iesi pana nu termini.” Cam asa este si in viata: pleci la drum cu niste ganduri, aspiratii, sentimente, insa viata iti arata ca lucrurile pe care ti le doreai nu sunt chiar asa de minunate atunci cand le dobandesti, iar ceea ce dispretuiai sau faceai orice ca sa nu se intample iti poate aduce fericirea. Ni s-au impartit pensule, culori acrilice, tempera, aracet si niste placute mici dintr-un material special, viitoarele martisoare. Ok, si eu ce fac? Vorba lu’ Caragiale, “Eu cu cine votez? Cine ma invata? Ce trebuie sa fac?”. Inteleg ca trebuie sa pun culori pe placutele alea, dar cum? Noroc cu copiii, ei nu se tem de nimic. Deja puneau culori, amestecau cu aracet, devenisera brusc mici artisti. Ei erau voiosi, eu eram pierduta… Am uitat sa spun: elevii participanti erau de la urmatoarele clase: a V-a A, a IX-a F, a X-a A si a XI-a C. Eu eram la masa piticilor, singurii pe care ii stiam, in afara de cele doua eleve de la clasa mea. De data asta, rolurile s-au inversat: ei erau indrumatorii, eu invatam de la ei si incercam sa “realizez” ceva. Dadeam test, permitandu-mi-se sa copiez, o situatie ideala pentru un elev, nu? Nu mai existau tabere, eu si voi, voi si eu, nu existau banci intr-o parte si catedra de cealalta parte, eram egali. Dar ce frumos! La masa de lucru, am ascultat intamplari povestite simplu, am auzit cum vorbesc intre ei copiii, i-am vazut fara telefoane, dar mai ales, i-am vazut traind. Asa cum sunt ei cand pleaca de la scoala. Unii, de bine ce se simteau, ne mai si tutuiau din greseala, asa de familiara si destinsa era atmosfera. Un amanunt important: grupul de lucru avea o componenta exclusiv feminina, insa, prin bunavointa marinimiilor noastre, dar si din motive practice, i-am “permis” accesul in universul nostru feminin lui Radu Marinescu, baiatul care nu putea refuza atatea fete. Era acolo ca sa faca poze si le-a facut, minunate, sunt sigura, fara sa deranjeze pe nimeni, cu discretia-i specifica.

Cat despre creatiile noastre, ce sa mai zic? Valoroase si unice, in primul rand pentru ca le-am facut noi, dar si datorita atmosferei in care au fost realizate. Unii mai facusera, altii se temeau sa nu se murdareasca sau “sa greseasca”, dar au fost si cei care au “pictat” cu degetele, ba chiar cu mainile. Cum am trait eu experienta? Inca ma aflam in plin proces de creatie cand, discret, unul cate unul, copiii au disparut de la masa mea: am realizat sec ca trebuia sa plecam. Timpul trecuse pe nesimtite, desi as fi vrut sa stea pe loc. In urmatoarea zi, am primit cadou un set de culori acrilice (Mersi!) si abia astept sa repet experienta, la scoala, cu copiii sau acasa, cu propriul meu copil caruia ii place sa picteze.

Nu pot incheia aceste randuri fara a multumi celor fara de care aceste activitati nu ar fi avut loc: in primul rand, copiilor, personajele principale in cele doua zile, drei Alexandra care ne-a impartasit din cunostintele ei, fotografului “de serviciu”, dnei Florea Daniela si dnei Dragulin Madalina, pentru amabilitatea si caldura cu care ne-au primit in “casa” lor, dnei Racasanu, pe care nimic n-o poate opri de la a se implica in tot felul de “life changing experiences” si, nu in ultimul rand, dnei Zamfir, pur si simplu.

prof. Constanța Diaconu

          

 

 
 

0 Comments

You can be the first one to leave a comment.

 
 

Leave a Comment

 

You must be logged in to post a comment.