8 MARTIE
Gânduri de început de martie cu … Oscar şi tanti Roz
Toată lumea aşteaptă cu bucurie primăvara. Dar când, dintr-un motiv sau altul, eşti nevoit să îţi petreci începutul de martie în spital …, atunci noi, voluntarii SNAC, suntem pregătiţi să îţi facem o mică bucurie! Ne pregătim, ca în fiecare an, din timp şi ne folosim de talentele şi abilităţile noastre practice pentru a confecţiona mărţişoare şi felicitări în care să aşternem urări frumoase alături de o bucăţică din sufletul nostru. Şi, tot ca de fiecare dată, foarte mulţi copii vor să participe la această activitate de voluntariat.
La faţa locului găsim de data aceasta secţiile spitalului în carantină. Suntem opriţi la intrare de către gardienii care îşi fac datoria: Nu avem voie înăuntru! Nu putem deloc negocia, iar la secţia pediatrie înmânăm micile daruri colorate în sala de triaj doamnei doctor Ionescu-Sabău Mihaela, care ne este de multă vreme „complice” pentru activităţile noastre caritabile. Le va oferi dumneaei mămicilor şi fetiţelor din secţie.
Însă atât în spitalul municipal, cât şi în secţia de obstetrică suntem invitaţi (o parte dintre noi) înăuntru cu acelaşi răspuns: Astăzi este totuşi 8 Martie! Avem nevoie şi de terapie pentru suflet…, adăugăm noi, grăbindu-ne să oferim bucurie. Ne entuziasmează să constatăm că problemele de sănătate nu se mai tratează doar cu medicamente, ci şi cu zâmbete şi o stare psihică mai optimistă. De fapt, cadrele medicale, doctori şi asistente, mărturisesc sincer că … ne cam aşteptau. Suntem deja de trei ani împreună în anumite perioade din an şi a devenit, cu bucurie spun asta, deja o tradiţie. Dar tocmai de aceea îmi doresc pentru anul viitor să mai urcăm o treaptă în experienţa voluntariatului şi să dezvoltăm un nou program de terapie prin zâmbete, aşa cum există în multe alte spitale europene, unde practica voluntariatului reprezintă o componentă esenţială a terapiei de vindecare.
Şi chiar dacă acesta este acum doar un vis, o dorinţă, ea arată că voluntariatul este un organsm viu, care, odată ce a luat fiinţă, creşte şi se dezvoltă de la sine, hrănindu-se din nevoia oamenilor de a face bine. Şi chiar mai mult, tentaţia de a aduce bucurie îi face pe oameni să treacă chiar şi peste rigorile regulilor impuse de considerente raţionale.
Aceste lucruri mi-au fost confirmate şi de cele câteva pagini ale romanului lui Eric-Emmanuel Schmitt, Oscar şi Tanti Roz. Un roman cutremurător despre importanţa covârşitoare a terapiei sufleteşti pe care fiecare dintre noi, oamenii, suferinzi de cine ştie ce dezechilibre fizice şi mentale, avem o nemaipomenită nevoie.
Pe scurt, Oscar este un băieţel de zece ani care trăieşte într-un spital. Are leucemie şi tocmai a făcut un transplant de măduvă nereuşit. Intuieşte că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care îi intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână care face voluntariat în spital ocupându-se chiar de terapia sufletească a pacienţilor. Experienţa ei o ajută să născocească poveşti incredibile, moderne, adevărate pastile pentu psihicul fragilului pacient. Ea devoalează în roman un mare adevăr, anume că nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Această Tanti Roz îi dă copilului ideea să trăiască fiecare din cele 12 zile pe care micuţul le mai are la ispoziţie ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să îi scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane pe care le umple şi le îmbogăţeşte cu propria imaginaţie. Astfel, băieţelul ajunge să trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă apoi şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.
Îmi vor rămâne pentru totdeauna vii în minte cuvintele acestui băieţel care înţelege în final (când îmlineşte o sută de ani!) sensul acestei firave existenţe:
„Dragă Doamne-Doamne,
azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult dar mă simt bine. Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi atunci încercăm s-o merităm. (…)”[i]
Nu ştiu dacă acesta este pur şi simplu încă un roman cu un copil (asemeni Micului Prinţ) destinat adultului din fiecare dintre noi sau poate mult mai mult decât atât. Am sentimentul că fiecare dintre noi este Oscar, copilul nepregătit să înfrunte realitatea. Acest roman ne dovedeşte clar că niciodată nu putem singuri. Avem nevoie vitală, mai ales în unele momente ale existenţei noastre, de o Tanti Roz, mentorul intransigent care să ne înveţe cum să dăm valoare propriei vieţi. Fiindcă nu cantitatea, ci calitatea a ceea ce trăim, simţim, realizăm contează cu adevărat! Iar alături de alte câteva lucruri, voluntariatul este cu certitudine un gest care dă calitate vieţii. Vieţii altora şi vieţii tale deopotrivă. Cam aşa s-ar traduce în acest context expresia să vezi viaţa în Roz!
