COPIII DE LA ȚUICANI – dec. 2012
Ignoranţă, te desfid!
La o aruncătură de băţ de casele noastre călduţe, de liceul nostru plin de copii şi adolescenţi, unii cuminţi, alţii mai rebeli, la o vorbă distanţă de oraşul acesta gri şi demodat locuiesc EI, copiii nimănui, copiii unui destin crud şi înfiorător!
Cum urci Ţuicaniul, cotind de la Troiţă la stânga, apoi către drepta la următoarea răscruce, te opreşti la porţile unor destine uitate… Faci ochii mari şi ai inima cât un purice: vii să le aduci, crezi tu, o mică bucurie de Crăciun ‘copiilor’ cu handicap din Spitalul Ţuicani (toţi peste 18 ani), dar te înşeli amarnic! Îţi deschid porţile chiar EI (suntem de-a dreptul uimiţi că îi găsim pe-afară!), îţi fac vârtos cu mâna şi-ţi zâmbesc, îţi zâmbesc, sunt ATÂT de fericiţi cum nici nu ţi-ai imaginat vreun moment urcând dealul; sunt fericiţi că te văd, că ai venit pe la EI… Nici nu oprim bine maşinile şi se reped:
– icoană, icoană, dă-mi icoană, ai icoană?, icoană! (iau o iconiţă ce atârna în maşină, i-o dau şi… dispare cu ea!
– Bo’boane! Bo’boane! Ai bo’boane? Bo’boane! (-V-am adus dulciuri: turtă dulce, prăjiturele, fursecuri, suc, mandarine…, le răspundem!…)
– Ce ne-ai mai adus? ( le arătăm sacii cu haine şi vedem numai zâmbete…)
– Ciocolată ai?…Ciocolată! (-Desigur, v-am adus şi ciocolată!) …
Plini de curaj, se oferă să care ei sacii…; ne uităm întrebători către personalul spitalului:
da, e în regulă, pot duce EI lucrurile…
Unii ne-au luat de mână şi îşi tot repetau numele, întrebându-ne cum ne cheamă…, alţii ne-au luat de după gât şi strigau:
– Poză, poză! Poză, poză! Poză, poză! Poză, poză!….
Nu aveam de gand să facem poze, ni se părea un gest extrem de deplasat să îi folosim pe oamenii aceia pe post de ‘rarităţi’ şi să ne fotografiem cu EI doar ca să dovedim că fusesem ‘voluntarii cei generoşi şi buni’. Ne propuseserăm, aşadar, acest lucru încă de la plecare, dar ei ne-au schimbat planul: am fost nevoiţi să îi lăsăm pe Ei să se fotografieze cu noi (l-am desemnat pe şoferul nostru să scoată telefonul şi să ne facă o poză: Noi eram ‘rarităţile’!).
M-am cutremurat! Cât de puţin le trebuia LOR să fie fericiţi!… o strangere de mână, o poză, schimbul de nume, conversaţia cu ‘musafirii’… Aşa am aflat multe de la ei:
…unul dintre ei a plecat acasă, ne-au spus ei cu bucurie (-Şi când se întoarce?, am întrebat. -Nu se mai întoarce, ne-au răspuns…)
…mâine e ziua mea, ne-a spus o alta, aştept cadou’…(-De la cine?, am întrebat. -De la naşa, ne-a răspuns…)
…me’gem coli’du!, coli’du! coli’du! (-Unde mergeţi cu colindul?, am întrebat. –P’ân sat, ne-au răspuns…)
-E bine aici?, am întrebat apoi pe altcineva. …nu e bine aici, ne-a răspuns direct şi sincer, nu e bine aici, nu e bine aici, şi dădea din cap că nu…
Am făcut apoi ochii roată şi ni s-au strâns inimile şi mai tare: în cele două clădiri din faţă, unde ni s-a spus că stăteau ‘cei paşnici’ (cei ‘cu probleme’ erau închişi), de la fiecare ochi de geam te privea luuung câte un chip rătăcit, încât simţeai cum ţi se umple coşul pieptului de durere, de neputinţă şi de ruşine: ruşine pentru propria ignoranţă! N-am putut să nu mă gândesc măcar o secundă la Bunul Dumnezeu care mi-a hărăzit să mă nasc întreagă şi sănătoasă, într-o familie de oameni care mă iubesc şi continuă şi astăzi să aibă grijă de mine! … Am simţit cum şi partenerele mele de călătorie, dna profesoară Rodica Răcăşanu, Roxana Negru, clasa a XI-a A, preşedinta Consiliului Elevilor pe Şcoală, şi Alexandra Ioniţă, bobocica de la clasa a IX-a A, s-au simţit mult recunoscătoare pentru binele pe care l-au primit necondiţionat pe lumea aceasta!
Coborând dealul, ne vine greu să acceptăm faptul că nu putem schimba lumea asta! Dar ne permitem toate patru să facem o promisiune: aceea de a reveni. Suntem ferm convinse că avem în liceul nostru mulţi copii frumoşi cu suflete mari ( preşedinta CŞE a strâns de la ei 353 ron pentru această acţiune de voluntariat şi multe, multe haine şi jucării!) şi credem că nu ne va fi greu nici pe viitor să ne învingem ignoranţa. De aceea spun: ignoranţă, te desfid!
prof. Monica Zamfir