Cosmin Mihăiță

Antreprenor în marketing sportiv

Liceul meu. Clișeul meu.

“Anii de liceu sunt cei mai frumoși”. Nu contează cine a spus-o, probabil e o vorba din popor, un clișeu, dar la mine s-a confirmat din plin și așa a rămas până azi, când tu citești acest text.

Ăsta e primul gând care-mi vine în minte când mă gândesc la perioada 2002 – 2006, cei 4 ani de liceu: cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Acum, când am ajuns la vârsta de dublu majorat și, practic, am mai adăugat după liceu cam tot atâția ani câți aveam la finalul clasei a 12-a, m-am convins că pot să folosesc fără rețineri clișeul ăsta când vorbesc despre liceul meu.

Puțini dintre apropiații mei știu că, în clasa a 8-a, m-a bătut gândul să dau la liceu în București, având acolo mai multe rude decât la Moreni, iar aici doar pe mama și pe tata, însă mama și tata au fost de ajuns. 😊 Fiind atât de apropiat de ei și atât de conectat cu orașul asta care chiar și acum îmi accelerează pulsul numai când îi văd numele scris pe hotar, am hotărât sa amân cu 4 ani Bucureștiul și sa merg în etapa următoare din viață cu un mare DA pentru Liceul I.L. Caragiale de acasă, din Moreni. Iar din Moreni a fost singura variantă pe care am luat-o în calcul; chiar dacă mama n-ar fi fost profesor aici, tot asta ar fi fost opțiunea nr. 1 – nu degeaba i se zice și “Liceul 1”.

Apropo de “acasă”, curios e că eu chiar și acum numesc, mai degrabă, “acasă” Moreniul decât Bucureștiul. Asta se datorează și liceului, iar decizia de a rămâne ACASĂ pentru clasele 9-12 a fost prima mare decizie importantă din viața mea, pentru care mă felicit și azi de fiecare dată când îmi aduc aminte.

“Bolnav” de optimism, am văzut, în fiecare perioadă pe care am trăit-o, mai mult părțile frumoase. Evident că nici liceul nu a fost “capitolul” perfect și am trăit momente unice pline de bucurie sau iubire și în alte etape din viața mea, însă, cumva, tot ce am realizat după liceu s-a legat de pasiunile, relațiile și activitățile care se creionau atunci în jumătatea matură a personajului care urma să devin; spun “jumătatea” pentru că jumătatea cealaltă, cea de puști de liceu, a rămas cu mine, neatinsă, și m-a ajutat, pas cu pas, prin energia și nebunia ei, pe tot drumul pe care jumătatea matură avea nevoie de curaj, optimism sau chiar nevoie să facă haz de necaz.

Am avut ceva de învățat de la fiecare profesor care m-a scos la tablă, fie că era vorba de engleza pe care o iubeam sau de latina pe care o uram. 😊 Fiecare prietenie adevărată legată în liceu a trecut testul timpului și este și azi o parte din viața mea. Nu am fost elevul silitor, dar am fost motivat. Nu am avut cele mai bune note, dar mi-a plăcut să învăț. Îmi plăcea enorm să scriu, dar la fel de tare îmi plăcea și fotbalul. Probabil că e fraza care definește cel mai bine traiectoria mea, pentru că asta fac și azi, despre asta e cariera mea, doar că am combinat cele două elemente, nu mai sunt separate – acum scriu despre fotbal.

Am reușit să mențin echilibrul sport-carte în anii de liceu, iar echilibrul ăsta m-a făcut să-mi placă la nebunie absolut tot ce am trăit in cei 4 ani. Am păstrat rețeta echilibrului și mai departe și am atras, norocos, job-uri și o carieră în care nu mi-am pierdut nicio secundă plăcerea de a lucra, dar și curajul de a risca atunci când am simțit că trebuie să o fac. Fără presiune și bazându-mă pe feeling, curajos, dar și răbdător, am reușit să iau cele mai bune decizii pentru mine și mi-am găsit fericirea. Dac-aș avea de ținut un speech ca la Oscar, în care să mulțumesc pentru fericirea mea, mi-aș scrie pe “copiuța” de pe care citesc că îi mulțumesc, în primul rând, liceului. În primul semestru din clasa a 12-a eram nehotărât legat de facultate și habar n-aveam unde să dau, dar totul s-a legat când am făcut primul și, probabil, cel mai important interviu din sutele care au urmat – interviul cu mine în care am aflat că eu simt că o să scriu toată viața și că ar fi minunat dacă aș putea să îmbin scrisul cu pasiunea vieții mele – fotbalul.

Nu pot uita primele zile de liceu, când făceam ore în ultimul cămin din spate, sau campionatele de fotbal organizate an de an, așa cum nu pot uita nici ultima ora de dirigenție din amfiteatru sau lacrimile de pe melodia “Ani de liceu”. În primul an de facultate îi tot dădeam “play” si plângeam; dar mă și bucuram, în același timp. Imposibil să uit profesorii extraordinari care m-au învățat, m-au certat, dar cu care am și râs – ultimul aspect e foarte important pentru omul care am ajuns azi și cred că simțul umorului poate rezolva multe bariere pe care noi, oamenii, ni le punem.

Ca o paralelă cu fotbalul, dacă până la terminarea școlii generale am “jucat” o primă repriză frumoasă, dar fără goluri, în anii de liceu am avut cea mai spectaculoasă repriză la care aș fi putut visa. Faptul că sunt atât de legat de Moreni și, implicit, de liceu, mă face sa mă simt conectat în continuare la ceea ce înseamnă acel loc; parcă încă sunt acolo, încă sunt în “teren”, așa că, pentru mine, acel meci nu s-a încheiat, iar acum se joacă “prelungirile”.

Onorat că am fost invitat să fac parte din acest “Hall of Fame” al Liceului I.L. Caragiale.

Cu drag și dor de LICEUL MEU,

Cosmin Mihaita