Ioana Popa (Asofiei)

Șef Lucrări dr. ing. Universitatea Politehnica din București.

Ani de liceu cu emoții…la fizică?! Ehe… 😊

Salut!

Eu sunt Ioana Popa, absolventă a Grupului Școlar Industrial ”I.L. Caragiale” Moreni, astăzi Colegiu Național. De perioada liceului îmi aduc aminte cu mare drag. Au fost 4 ani plini cu de toate. Am avut norocul de a fi într-o clasă foarte unită. Chiar dacă eram destul de ”pestriți”, atunci când era nevoie eram pe aceeași lungime de undă. Îmi aduc aminte cu drag de orele de română cu doamna Nedelcu Iridenta care mi-a insuflat plăcerea pentru lectură (”Ioana, nu are cum să nu îți placă Maitreyi! Trebuie doar să citești mai mult de 2 pagini.” – a avut mare dreptate, a fost foarte captivant de fapt), de orele de matematică cu doamna Ioana Cristina care erau atât de captivante încât mergeam de plăcere, nu de nevoie, continuate de domnul Dumitrescu Sorinel de la care am învățat că orele de matematică pot fi și relaxante sau de orele de geografie cu domnul Cîrnaru Ionel de la care am învățat că geografia poate fi învățată și cu zâmbetul pe buze. Deși la vremea respectivă nu aș fi zis asta, îmi aduc aminte cu drag și de orele de fizică cu domnul Chișulescu Gabriel care au fost tumultoase și pline de sentimente întortocheate, dar cu toate astea am descoperit în clasa a 12-a că rămăsesem, din anii trecuți, cu multă fizică în cap. Ce încerc să spun este că orele de fizică au fost o experiență aparte care, clar, a meritat trăită. Un loc aparte îl au și orele de chimie și doamna Răcășanu Rodica care, pe lângă chimie care îmi este tare dragă și astăzi, ne-a implicat și în activități extrașcolare (activitate ”Tineri pentru Tineri”) din care am învățat foarte multe lucruri utile, mai ales pentru viața de adolescent. Bineînțeles că îmi aduc aminte cu tare drag de orele de informatică și de dirigenție cu domnul Marinescu Marian. De fapt, erau orele pe care abia le așteptam să vină. Împreună cu dl diriginte și alți colegi de clasă am făcut parte din redacția revistei liceului care, la vremea respectivă, se numea ”Fițuica”. ”Fițuica” a fost invitată la Olimpiada Națională de Informatică care a avut loc în Târgoviște, în 2006, iar scopul ei era să prezinte ce s-a întâmplat la olimpiadă, timp de o săptămână. Această experiență este una pe care nu trebuie să o ratezi dacă ți se oferă. Am avut ocazia să luăm interviuri chiar și unor personalități din industria IT, să participăm la workshop-uri și, bineînțeles, să ne distrăm și să ne facem prieteni noi. Bineînțeles că acestea sunt câteva exemple, iar amintirile sunt mult mai multe. Dacă ar fi să o iau de la capăt, cu siguranță aș face aceeași alegere în ceea ce privește liceul.

Trecând peste val și nostalgie, studiile mi le-am continuat la Facultatea de Inginerie Chimică și Biotehnologii de la Universitatea Politehnica din București. De ce? Pentru că îmi plăcea chimia și pentru că voiam să stau la cămin și neapărat în Regie…cam atât. Care este concluzia? Că e ok să nu știi prea bine ce vrei să faci după ce termini facultatea când tu abia ai scăpat de Bac și de admitere. Este timp suficient pentru această decizie. Am continuat apoi studiile printr-un masterat la aceeași facultate. Problema era că terminarea acestor studii implica cercetare în laboratorul de chimie și, culmea, să și scrii despre ce ai cercetat. ”Cum să scriu eu cu cuvintele mele ce am făcut în laborator? Eu nu știu să fac asta.” îi spuneam eu profesorului coordonator. Revenind la ”este timp suficient pentru decizie” am scris și lucrarea de disertație și m-am înscris și la doctorat…pentru că toate se învață la vremea lor. Nu m-am gândit nicio secundă în timpul facultății cât de mult îmi place cercetarea și că asta aș vrea să fac. Oricum, nu mi-am dat seama din facultate că asta îmi place și nu producție, de exemplu. Așa că am continuat cu studiile doctorale în cadrul aceleiași facultăți. Trebuie să recunosc că doctoratul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Cuvinte nu prea există pentru a putea descrie experiența. Însă balonul s-a spart, că doctoratul nu ține o viață cum aș fi vrut, și mi s-a propus să rămân cadru didactic în facultate. Inițial am acceptat cu gândul la multele proiecte de cercetare în care puteam lucra în continuare, deci să fac în continuare ce descoperisem că îmi place…pentru că partea didactică nu prea știam ce înseamnă. Sunt cadru didactic de 6 ani, în prezent șef de lucrări. Ce am învățat în acești ani? Că profesorii nu sunt zei (cum credeam în facultate/liceu), sunt tot oameni și nici ei nu le știu pe toate, că există o imensă satisfacție când observi că studenții înțeleg ce le explici și reușesc să aplice ce au înțeles, că la examene au și profesorii emoții pentru studenții lor și că simt și ei aceeași tristețe pe care o simte un student când greșește la un test/examen din neatenție. Adică viața de profesor este plină de sentimente de multe feluri și nu-i ușoară. Indiferent de problemele personale sau altele, profesorul trebuie să fie mereu acolo pentru studenți. Pentru că profesorul este ca un actor: când pășește în clasă își intră în rol. Probabil de asta credeam că profesorii sunt zei…sau poate chiar sunt. Cine știe?!

Rămân cu speranța că am reușit să transmit ce îmi doream pentru că, la bază, sunt inginer și predau totuși chimie.

Mergând pe acest  principiu, mi-ar fi fost mai simplu să mă

exprim în cuvinte cheie și scheme… Inginerește! 🙂