Profesor de limba engleză

De la înălțimea șeii din spate pot să privesc în jur, să inspir adânc, ridicând viziera ca să pătrundă mirosul cunoscut de pădure, în timp ce motocicleta alunecă în stânga și-n dreapta, urmând curbele drumului care coboară în Moreni.

Mi se pare ciudat că n-aș putea nicicum spune ce făceam săptămâna trecută pe vremea asta, dar recunosc  fiecare curbă a drumului care a început să urce pe la Gura Ocniței, a trecut prin Schela Mare, apoi s-a apropiat de acasa de acum aproape patruzeci de ani. Și după toate aceste decenii, mintea care refuză să reconstituie meniul de weekendul trecut poate să recompună locul unde am întâlnit un coleg de clasă din liceu, casa bunicilor unei prietene, rezervoarele de țiței înșirate încă pe aceeași parte dreaptă a șoselei ce coboară dinspre Târgoviște, Căminul de nefamiliști din apropierea Maternității, acum o ruină, străduțele fostei colonii aflate peste drum de Schelă.

M-am născut la ora șapte dimineața. Mama, epuizată după efortul de a mă aduce pe lume, nu ar fi știut asta dacă n-aș fi dat primul strigăt odată cu sirena de la Schelă care anunța muncitorii întârziați că a început primul schimb. De câte ori povestea episodul nașterii mele, insista că am răcnit mai tare decât sirena și asta ar fi trebuit să o anunțe că voi fi dracul gol. Privind în urmă poate avea dreptate.

Pe măsură ce trec anii, am senzația tot mai acută că a fost o șansă să mă nasc în Moreniul sfârșitului de deceniu ‘60. Nu am nici cea mai vagă nostalgie legată de industria care duduia în orășelul nostru, fiindcă știu prea bine cât din zgomotul făcut de roțile dințate ale mecanismelor sale era o proiecție artificială, rezultatul propagandei comuniste, dar ceea ce a avut indiscutabil bun acea perioadă a fost șansa oferită tuturor copiilor, fără discriminare majoră, de a învăța într-un mediu educațional echilibrat.

Nu idealizez când îmi evoc anii de școală, însă nici nu rezist să nu-i compar cu sistemul din care fac parte eu însămi de aproape trei decenii. Prima mea notă, luată la caligrafie în clasa întâi, a fost un opt. L-am purtat foarte mândră spre casă, considerându-l o notă bună, apropiată de zecele către care aspira fiecare elev. Nu mică mi-a fost dezamăgirea la aflarea adevărului; în ochii familiei eram mediocră, căci bune cu adevărat erau numai notele de nouă și zece, restul dădeau doar măsura mediocrității. Nici măcar acum, când am cincizeci și cinci de ani, nu știu dacă a fost bună ideea aceasta, pe care foarte repede mi-au indus-o școala și familia, dar nici foarte mult rău nu a făcut forțându-mă mereu să-mi depășesc limitele și transmițându-mi gândul că nu te poți mulțumi cu puțin dacă vrei cu adevărat să știi.

Abia în acest punct mi se pare că apare diferența fundamentală dintre felul în care am fost formată în școlile din Moreniul deceniilor șaptezeci și optzeci ale secolului trecut, căci despre secolul trecut vorbim, oricât de bizar ar suna, și felul în care sunt crescuți majoritatea copiilor de astăzi. Textele pe care le citeam la orele de ,,Citire” erau nesărate și menite să glorifice realizările socialismului, dar ceea ce ne sugera dna. Marinescu drept lecturi suplimentare la ciclul primar avea rolul de a completa golurile imense cu care riscam să plecăm la lungul drum al educației ce ni se așternea în față. Același lucru s-a petrecut îndată ce am intrat pe mâna doamnei Mimi Stoica, profesoara care ne-a băgat gramatica limbii române în cap, uneori și cu forța dacă era nevoie. Dincolo de nesfârșitele exerciții de gramatică menite să consolideze părțile de vorbire, apoi de propoziție în mintea noastră sau de orele de literatură care, nu de puține ori, amestecau istoria națională până nu mai rămânea nici urmă din adevărul științific din ea, existau și acele liste de lecturi suplimentare fără de care nu ni s-ar fi format probabil niciodată o cultură generală capabilă să ne susțină întreaga formare ulterioară.

Partea minunată a acelor ani a fost că prin cultură generală se înțelegea atunci ceva mai mult decât acum. Școala Generală Nr. 3, unde am avut norocul de a învăța, avea la jumătatea anilor șaptezeci un corp profesoral majoritar tânăr, bine pregătit și, cel mai important, dedicat profesiei. În afara acestui avantaj, pe care nu am cuvinte să-l subliniez, mai exista și o surprinzător de bună dotare a școlii cu laboratoare și materiale didactice, superioară majorității dotărilor din școlile românești din zilele noastre. Spre deosebire de elevii mei, care nu au atins nici în joacă un microscop, cu atât mai puțin să-l folosească la orele de biologie, iar de un experiment la chimie sau fizică nici nu au pomenit vreodată, indiferent de școala gimnazială din care provin la începutul liceului, noi aveam microscoape la care doamna profesor Ghețe ne punea periodic să observăm structura diverselor celule pe lamele special pregătite.

Cabinetul de chimie, regatul peste care domnea doamna profesor Stoian, era dotat cu lămpi de gaz, vase de sticlă, eprubete și substanțe folosite pentru a înțelege procesele chimice pe care le explica pasionata noastră profesoară, după cum nu lipseau dispozitivele pe care puteam realiza experimente legate de mecanică sau electricitate în cabinetul de fizică, teritoriu ce ne era chiar mai familiar, fiindcă diriginta noastră, doamna Duțu, era profesoară de fizică, așadar ne adunam acolo și la orele de dirigenție.

Faptul că aveam hărți ample cu sisteme de iluminare diferite, depinzând de capitolul ce urma să fie învățat, a influențat major impactul orelor de istorie și geografie asupra minților noastre fragede, făcându-le să nu fie nici pe departe atât de serbede cum le-ar fi găsit elevii lipsiți de șansa de a atinge măcar un glob pământesc.

Poate părea lipsit de importanță, dar cred că orele de educație fizică și cele de educație practică au avut un rol la fel de important ca lecțiile teoretice în formarea noastră. Faptul că am putut practica atletismul, cu probe de sărituri peste garduri, săritură în lungime, viteză, că aveam ore de handbal sau gimnastică, ca și ziua pe care o petreceam săptămânal deprinzând abilități practice, conform sexului și vârstei, ne-a impulsionat pe unii dintre noi să ne descoperim viitoarele profesii(sunt doi antrenori sportivi printre foștii mei colegi de clasă din gimnaziu și destui ingineri) sau hobbyuri.

Nu mai puțin relevantă mi se pare acum experiența celor patru ani de liceu, petrecuți în Liceul Industrial nr. 1, acum cunoscut drept Colegiul ,,I.L. Caragiale”. Ar fi ipocrit din partea mea să susțin că anii celor două trepte de liceu mi-au plăcut la fel de mult ca cei de gimnaziu, numai că diferența fundamentală între cele două experiențe se datorează în special furtunii hormonale care a coincis cu intrarea la liceu.

Absența cabinetelor dedicate orelor de științe, pe fondul transformării învățământului dintr-unul teoretic într-unul industrial, căci țara nu voia atunci doar mai mult cărbune, cum spunea un slogan al vremii, ci și tot mai mulți muncitori, mi-a diminuat spectaculos interesul pentru fizică și chimie. În plus, era cu mult mai interesant să citesc, decât să moșmondesc probleme de mecanică sau electricitate, concatenare și alte asemenea noțiuni, rămase, din nefericire, în domeniul steril al teoreticului în absența experimentelor, care făcuseră deliciul orelor din gimnaziu.

Nici lecțiile de istorie nu și-au mai păstrat farmecul odată cu trecerea în treapta a doua și schimbarea profesorului, așa încât mi s-a părut mult mai potrivit să mă refugiez în Biblioteca orășenească, păzită de doamna Roșculeț cu un ochi mai ager ca al oricărui Cerber. Da, și acea bibliotecă, asemeni celei de la Club, oferea oricui cunoaștere, atâta câtă permitea regimul, altminteri destul de restrictiv când venea vorba despre asta.

Și pentru că orice evocare a acelor decenii este inevitabil personală, îmi este imposibil să trec peste suferința pe care mi-a provocat-o schimbarea postdecembristă a orașului, în special dispariția librăriei aflate la capătul podului către capitala de județ. Nici măcar transformarea cinematografului într-un magazin de chinezării nu m-a îndurerat așa mult ca stingerea luminii pe care o oferea în anii copilăriei și adolescenței mele librăria de la parterul unicului bloc turn din Moreni. O lumină chioară, ce-i drept, fiindcă nu puteai găsi decât puține cărți de valoare, iar noile apariții se vindeau ,,la pachet” cu mormane de texte inutile pentru care regimul nu economisea nici timp, nici bani pentru a le tipări în ediții, adesea broșate, și tiraje în care, spre exemplu, Umberto Eco sau Saramago nici gând să fi fost publicați.

E adevărat că timpul și spațiul se contractă pe măsură ce trec anii. La ultima vizită în Moreni, distanțele dintre blocul de pe strada Jupiter, unde am locuit, și școlile mele mi s-au părut mult mai mici decât pe vremea când le stăbăteam la pas, în drum spre ore. Nu doar fiindcă eram călare pe motocicletă am avut impresia că toate amintirile mele mă păcălesc. Descălecând și mergând la pas prin curțile instituțiilor școlare în care m-am format, am trăit un amestec de nostalgie și revoltă; cum se poate să fi trecut aproape o jumătate de secol de la fotografia în care apar sub brazii din curtea Școlii Generale Nr.3? Pe scările de la atelierul mecanic din curtea liceului am stat și am citit primele pagini din ,,Numele Trandafirului”, iar ele nu au păstrat nimic din forma corpului meu chircit pe treapta a doua, cu halatul mirosind a lichid de răcire de la strungul unde lucrasem, al treilea de la ușă.

Când mi-am pus casca  din nou pe cap, mi-am coborât și ochelarii de soare, apoi am avut o clipă de ezitare; dar dacă din pricina căștii și a ochelarilor nu mă recunosc foștii mei colegi care încă locuiesc în Moreni, dar foștii profesori? Am săltat viziera căștii cu tot cu ochelarii de soare și am mers câțiva metri așa, apoi le-am coborât pe ambele.

În Moreni nu mă mai cunoaște nimeni. Când ajung acolo nici măcar eu nu mă mai cunosc.