Laura Stănescu

Doctor în litere, scriitor

Mă numesc Laura Dobrescu (n. Stănescu) și sunt absolventă a Liceului nr. 1 din Moreni din anul 1996, profilul matematică-fizică. Am studiat Teologie-Litere la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde am obținut, în 2007, titlul de Doctor în Litere. Am absolvit un master în Comunicare Interculturală și Inter-religioasă la Catedra-Departament UNESCO a Universității din București. Am lucrat la birourile de presă ale Patriarhiei Române și Institutului Cultural Român. Am scris câteva articole, referitoare la relația dintre religie și cultură, și am publicat o carte, în 2007, cu titlul „Tudor Arghezi. Erminia unui iconoclast modern”. 

Din 2008 locuiesc în Portugalia. Am obținut o licență în Studii engleze, la Facultatea de Litere a Universității din Lisabona (în 2013) și un master didactic în Predarea limbilor străine (engleză-franceză) la Universitatea Nouă din Lisabona (în 2016). Din 2009 sunt profesor de limbi străine și voluntar al Parohiei Ortodoxe Române din Setúbal pentru activitățile culturale, educative și catehetice. Sunt căsătorită cu preotul Florentin Dobrescu și am trei copii.

Între 1992 și 1996 am fost o adolescentă ocupată. Făceam parte din  cercul de pictură de icoane înființat de doamna Elena Băniceru. Pictam mult, nopți întregi, expuneam de câteva ori pe an, călătoream des, mai ales la Sibiu, uneori și în afara țării (un lux la vremea aceea, a cozilor la vize, a șomajului generalizat, a resemnării și suferinței colective pentru imaginea României). Câteodată eram invitată să dau interviuri la radio și la ziare locale. Dacă cineva mă întreba despre școala mea, în primul rând îi vorbeam despre cenaclul literar. Acolo intram eu pe un tărâm de tranziție de la arta sacră spre sacralitatea artei, apoi plecam cu idei fascinante și recomandări de lectură fundamentale (cum altfel s-ar fi putut încheia o convorbire cu domnul profesor Christian Crăciun?) și, nu mai puțin, cu o doză crescută de perfecționism, după discuțiile uneori acide dintre fabuloșii mei colegi de cenaclu, din diferite promoții.

Nu am fost o elevă prea silitoare, pentru clasa de matematică-fizică. Mă mai ocupam, în ultimii ani de liceu, și cu proiecte cronofage, precum Consiliul elevilor, convinsă că lumea se schimbă prin atitudinea corectă și acțiunea voluntară a celor care îi vor binele (aici ar fi urmat un emoticon, dar îl țin pentru mine). Interesul meu pentru materiile școlare nu era nici egal, nici constant. E adevărat că aveam materii multe, al căror loc în  programa obligatorie astăzi ar avea nevoie de mulți avocați ai apărării. Învățam cu ambiție la geografie, de dragul abordării didactice nonconformiste și al limbajului exigent al regretatului profesor Marin Popa, dar aproape toate materiile au reușit să îmi stârnească, cel puțin din timp în timp, vreun fel de pasiune. Dacă aș mai putea face încă o dată liceul, le-aș lua pe toate de la capăt, dar mai bine, mai ales fizica și latina. Am dat bacalaureatul la matematică și astronomie, apoi șase probe de admitere la facultate (dintre care cinci la discipline pe care nu le-am studiat în liceu, precum Gramatica limbii române, Teologia dogmatică ortodoxă sau Vechiul și Noul Testament), iar după mulți ani și alte cicluri de studii, am devenit profesoară de engleză și franceză, în Portugalia. Dacă pe traseul meu academic și profesional am reușit să fac față relativ ușor schimbărilor de parcurs, în mare măsură reușita se datorează acestei bogății de referințe dobândite în liceu, uneori în pofida intereselor și priorităților temporare.  

Din liceu am plecat cu întrebări născute în dezbaterile de la orele de română, pe care le-am transformat în teme de studiu în timpul facultății și, mai târziu, la doctorat. Tot de atunci mă însoțesc iubirea soțului meu, prietenia incredibilă a unor colegi, răspândiți prin mai multe țări, și recunoștința pentru profesorii mei, cu care mă găsesc uneori dialogând, imaginar, din sala de clasă.