“Săptămâna legumelor şi fructelor donate”
31 octombrie 2013, ora 12.30
Este “Săptămâna legumelor şi fructelor donate” şi avem de dus la îndeplinire o misiune umanitară. Beneficiarii noştri, copii aflaţi în situaţii vulnerabile, elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII, Iedera, nici măcar nu bănuiesc ceea ce urmează…
În zece minute ajungem deja cu două maşini la şcoala lor. Suntem doi profesori, Gabriel Chişulescu şi Monica Zamfir, şi patru copii, Alexandra Ioniţă, Ana-Maria Şeica, Andreea Stroe şi Alexandru Gheorghiţă. În total şase voluntari, reprezentându-i pe cei aproximativ 40 de voluntari care au donat produsele. Avem portbagajele pline şi suntem deja în faţa şcolii lor. E ora când cei mici termină cursurile, iar cei mari vin către şcoală. Doamna directoare Gabriela Soare ne întâmpină şi ne invită într-o sală de clasă. În timp ce ne aşezam bagajele, copiii-beneficiari se şi strâng la uşă. Sunt numai ochi. Îi privimşi noi atent şi nu zări nici urmă de zâmbet. Doar multă multă curiozitate. Ochii lor mari par a aspune totul. Îi văd dintr-o dată cu mult mai maturi decât noi. Cu sigurantă neajunsurile şi lipsurile i-au îndepărtat de gratuitatea zâmbetelor de complezenţă. Doar noi zâmbim… Aceasta a fost pentru mine prima lecţie de viaţă primită cu ocazia acestui eveniment! Am început să le vorbim şi să le împărţim darurile. Noi zâmbeam în continuare şi voiam să ştim cum îi cheamă, dacă mai au fraţi şi surori, dar ei nu reuşeau să spună decât mulţumesc! Mi-am dat seama rapid că pentru orice minimă conversaţie îţi trebuie stomacul plin. Aceşti copii nu aveau, cu siguranţă, nevoile de bază satisfăcute. Mi s-a părut la un moment dat că veniseră acolo nu doar copiii, ci şi toate vulnerabilităţile lor, toate problemele lor, am avut starnia senzaţie că ne copleşesc numeric, devenind chiar mai mulţi decât ne pregătisem noi… Am aflat foarte curând nu doar că nu era deloc aşa, ci şi că nu fusesem singura care trăise teama de a nu le putea oferi tuturor câte ceva… În timp ce zâmbeam şi împărţeam pachetele, domnul Chişulescu a ieşit brusc din sală. Discret, Alexandra mi-a şoptit la ureche: „– Domnul diriginte s-a dus să mai cumpere dulciuri…” Gestul dumnealui mi-a confirmat o dată în plus că dl Chişulescu este un om sensibil, dar ceea ce m-a surprins a fost că nu doar copiii noştri voluntari au vibrat la vulnerabilităţile beneficiarilor noştri, dar şi noi, oamenii maturi, am reacţionat în faţa neputinţei semenilor noştri ca nişte copii…
Am înţeles o dată în plus că voluntariatul trebuie să fie o parte din fiinţa noastră, un soi de instinct primar care ne reaşază în tiparele omenescului.
