Alexandra Ionescu

Doctor în chimie

Supervisor în Departamentul de dezvoltare a proceselor de producție și metodelor de analiză la Catalent Pharma Solutions Ramura Cell and Gene Therapy

1. Ce anume v-a marcat în mod decisiv, personal și profesional existenta morenară ? Ce și cum anume păstrați în memorie orașul Moreni ?

        Amintirile din copilăria și adolescența mea în orașul Moreni, din anii ‘90 până prin 2005 când am plecat la facultate, sunt puțin estompate, ca mai toate amintirile pe care le simțim ca fiind copleșitoare atunci când eram copii.

         Era un mediu nesigur și destul de agresiv în care să crești ca și copil, în special un copil foarte sensibil, ca mine. În afară de baruri și discoteci nu erau foarte multe opțiuni de a ieși în oraș pentru tineri și acele medii nu ne ajutau deloc să ne deschidem mintea spre noi posibilități sau să avem visuri mărețe. Mult timp am simțit că lipseau foarte multe lucruri de bază (un bazin de înot, un cinematograf, un teatru).

        Țin minte mediul agresiv de la scoală și din liceu, nu neapărat agresiv cu mine (pentru că dacă erai un elev silitor erai cumva protejat), dar asupra colegilor mei.

        Țin minte sentimentul de nedreptate și neputința de a le lua apărarea. Mi se părea că unii profesori își descărcau nervii pe elevi. Cele mai mici greșeli: o temă nefăcută, un răspuns greșit erau motive de urlete, umilințe și palme. Sper din tot sufletul că profesorii de acum se comportă altfel, că îi văd cu adevărat pe acești copii, nu ca pe copii-problemă, ci ca pe niște copii care au nevoie de multă iubire pe care probabil nu o primesc.

       Adolescența este o perioadă suficient de complicată și așa, fără violență nejustificată. Tinerii au nevoie să fie văzuți și acceptați. Sper că dascălii de acum știu să-i îndrume cu blândețe, că sunt mai responsabili în rolul de adulți, de mentori și că înțeleg că nu există niciodată, nicio scuză pentru un adult, de a agresa verbal sau fizic un minor. Sper că școala românească a învățat să-și iubească elevii și atunci când greșesc, de fapt mai ales atunci când greșesc…

      Eu am fost un copil norocos pentru că am avut parte de mult sprijin acasă, din partea părinților.  Mama mi-a insuflat pasiunea pentru chimie și m-a ajutat să o cunosc în profunzime. Tata m-a încurajat atunci când mi-am dorit să studiez chimia mai departe, însă toată lumea îmi spunea: “și ce o să faci tu cu chimia în viață ?” Țin minte că la toate îndoielile mele tata îmi răspundea: „Orice ai face, în viață trebuie să fii printre cei mai buni și atunci vei reuși. Chiar dacă vrei să mături străzi, dacă ești printre cel mai buni măturători de străzi, va fi bine.” Asta m-a ajutat să am încredere în drumul meu și să aleg să fac ceea ce-mi place și nu neapărat ceea ce pe hârtie părea că duce spre succes.

        Cele mai frumoase amintiri din Moreni sunt legate de familie: de mâncarea genială a mamei, de momentul când se întorcea acasă și îi recunoșteam de pe scările blocului tocurile și ritmul pasului, de momentul în care tata ne-a învățat (pe fratele meu și pe mine) să mergem cu bicicleta în spatele blocului, de serile în care îi vizitau prietenii, de plimbările pe dealuri cu ai mei și cu prietenii lor să căutăm mure, să facem un picnic sau să jucăm badminton, de vizitele la prietenii lor de pe Ruda.

       O altă amintire dragă e legată de camera mea și de cărți, de toate lumile prin care am călătorit virtual prin cărțile pe care le împrumutam de la biblioteca școlii sau a orașului și pe care le devoram.

       În liceu îmi plăceau matematica, chimia, biologia, engleza și franceza (acum le vorbesc fluent pe amândouă) și îmi plăcea să citesc. Până în clasa a8-a am oscilat între real și uman, mergeam la olimpiade și de chimie și de limba romană, rezolvam probleme complicate de termodinamică și scriam poezii. La liceu am ales calea științei pentru că chimia mă provoca mai mult, simțeam eu că era mai greu de stăpânit și că aveam încă mult de explorat în acest domeniu.

       Însă azi, după aproape 20 de ani, deși lucrez în cercetare, am revenit la iubirea mea pentru literatură și acum lucrez la primul meu roman de ficțiune. Cred că e foarte greu să definești un om prin prisma unui singur element din viața lui. Așa cum spune Gabor Mate în cartea sa, „Mitul Normalității” : „când te identifici cu un singur aspect al vieții tale există riscul să te lași limitat de el”, mai ales când ne definim prin prisma profesiei sau a statutului „sunt om de știință, sunt mamă etc”. Suntem toate astea și mult mai mult de atât.

      Azi aș spune despre mine că am învățat și învăț încă să fiu om. Și consider asta cea mai mare reușită a mea, dincolo de diplome și carieră. Desigur, lucrez în cercetare și asta ocupă o parte importantă din viața mea, desigur, asta mi-a adus resurse financiare și o schimbare de mentalitate care mi-au permis să experimentez multe lucruri frumoase, dar nu asta mă definește.

       Viața mi-a permis mai târziu să experimentez multe lucruri noi, din dorința de a mă cunoaște și de a-mi testa limitele, lucruri pe care  nu le-am putut face ca și copil în Romania anilor 90. Și e ok că a fost așa. Acum vreo 7 ani, când am început să stăpânesc limba franceză, am făcut voluntariat: predam franceza în tabere de refugiați din Belgia. Pe la 28 de ani m-am apucat de balet și am studiat timp de 4 ani, participând inclusiv la spectacole. De 6 luni am schimbat stilul și urmez cursuri de dans oriental: mi se potrivește mai mult în etapa asta din viața mea, e mai relaxant, mai puțin rigid și perfecționist. În perioada pandemiei am făcut 6 luni de box, vara trecută am luat lecții de wakeboard și am învățat să călăresc și să îngrijesc caii. Am avut norocul să călătoresc și să vad multe locuri frumoase și, nu în ultimul rând, sunt extrem de recunoscătoare pentru prieteniile din viața mea, în care mă simt iubită și acceptată așa cum sunt. Asta nu înseamnă că nu trec și prin momente dificile, pe care am învățat să le gestionez cu blândețe față de mine și maturitate. Viața nimănui nu e niciodată numai roz, așa cum am putea să o vedem pe Facebook.

• Realizările profesionale

     Am terminat liceul în anul 2005, la Grup Școlar Industrial Petrol Moreni, cu specializarea fizică – chimie, după care am făcut Facultatea de Chimie la Universitatea din București (2005-2008). Apoi am făcut un master în Chimia Medicamentelor și a Produselor Cosmetice, tot la Universitatea din București (2008-2010). În ianuarie 2009, când eram în primul an de master, am plecat cu o bursă Erasmus la Bruxelles și așa am intrat în contact cu un grup de cercetare în chimie organică. Am lucrat cu ei în laborator timp de 3 luni, în cadrul unui stagiu și pentru că au fost foarte mulțumiți de colaborarea noastră, mi-au propus să revin să lucrez cu ei, dacă voi vrea vreodată să fac un doctorat. Nu știam atunci ce voi face. Experiența fusese foarte frumoasă, dar și foarte grea. Nu vorbeam foarte bine limba franceză, nu cunoșteam pe nimeni și aveam un anume complex de inferioritate venind din Romania.

      Totuși, după anul II de Master mi-am dat seama că un doctorat în Romania ar fi fost mai puțin valoros față de ceea ce aș fi putut să fac la Bruxelles. La București aș fi făcut 3 ani de doctorat cu o bursă bună, dar după 3 ani nu aș fi învățat mare lucru. La Bruxelles, aveau alte dotări, altă aparatură și erau mult mai conectați cu cercetarea aplicată în industrie.

       Așa că în iulie 2010 am ales să plec și să încerc să obțin o bursă în Belgia, cu gândul că dacă nu îmi iese, mă întorc și mă angajez în Romania. Am aplicat pentru o bursă la Université Libre de Bruxelles (ULB) și cu ajutorul profesorilor de acolo am pregătit un dosar cu un proiect de cercetare și am obținut bursa.

     A fost greu să termin doctoratul. Dacă mi-ar fi spus cineva la început cât de greu avea să fie, probabil nu aș fi încercat niciodată. Dar și eu am făcut lucrurile să fie și mai complicate, pentru că eram foarte exigentă cu mine, pentru că nu credeam că o să reușesc, pentru că mă învinovățeam pentru fiecare greșeală în loc să văd că orice greșeală este o oportunitate de a evolua.

     Teza mea de doctorat a fost bazată pe chimia organică, și a abordat sinteza de molecule noi și testarea lor pe celule canceroase în speranța de a descoperi un nou tratament citostatic. Selectasem câteva tipuri de tumori care erau foarte agresive, și în funcție de cât de eficiente erau noile molecule pe care le sintetizam, ne uitam la structura moleculară și ne gândeam cum am putea să o modificăm ca să o facem și mai activă (și în același timp să nu fie foarte toxică pentru celulele normale). Această strategie face parte din domeniul numit Chimie Medicinală.

        După 4 ani de cercetare mi-am susținut dizertația și în februarie 2015 aveam diploma de Doctor în Științe în buzunar.

        De acolo drumul nu a fost chiar lin. A durat cam 6 luni de zile până să-mi găsesc un job, 6 luni în care multe îndoieli că făcusem alegerea corectă au ieșit la suprafață: „că poate eram supra-calificată și uite că nu găseam un job, că munca din academie nu era neapărat compatibilă cu cererea de pe piața de muncă etc”.

         Sătulă de așteptat și speriată că nu aveam un job, am acceptat un post de asistent într-un laborator de genetică și am lucrat acolo câteva luni, când am văzut pe LinkedIn un anunț pentru un post de cercetător în terapia cu celule stem. Asta se întâmpla în luna august 2015 și a fost poarta mea de intrare în acest domeniu fascinant. Nu știam exact ce este terapia cu celule sau ce sunt celulele stem, dar când am început să citesc și să mă interesez am rămas pur și simplu blocată și mi-am spus: eu asta vreau să fac mai departe. M-am dus la interviu și am obținut postul. Îmi doream atât de mult să lucrez în domeniul asta, îmi doream atât de mult ca cineva să-mi dea o șansă să învăț, încât i-am convins că chiar dacă sunt chimist și cunoștințele mele de biologie sunt limitate, în 6 luni voi fi complet autonomă, motivând că dacă am învățat chimia, pot învăța orice.

      Așa am intrat în domeniul terapiei celulare și la început am lucrat în terapia cu celule stem. Celulele stem sunt celule „imature” care au încă posibilitatea de a se transforma (diferenția) în alte tipuri de celule. Am lucrat pentru o mică firmă care izola celulele stem din măduva osoasă a pacienților și le diferenția în laborator cu ajutorul unor proteine, le direcționa spre a forma osteoblaste (celule osoase). Aceste celule erau apoi injectate în șoldul pacienților care sufereau de o boală numită osteo-necroză (o boala genetică în care osul se macină, de obicei este afectată partea superioară a femurului, ceea ce duce la pierderea funcției soldului și la imobilitate) și ajutau la refacerea țesutului osos.

      În prezent lucrez pentru o firmă americană care are un sediu în Belgia. Avem diferite proiecte cu diferite tipuri de terapie cu celule, dar aș vrea să vă povestesc puțin despre terapia cu celule CAR-T (Chimeric Antigen Receptor-T cells). Aceste celule sunt limfocite de tip T (un tip de celule ale sistemului imunitar) care sunt modificate genetic să recunoască anumite tipuri de cancer. Unul din procedeele de transformare genetică este tehnologia CRISPR/Cas9 pentru care două femei, Emmanuelle Charpentier și Jennifer Doudna au luat premiul Nobel în Chimie în anul 2020. Dacă vreți să aflați mai multe despre celulele CAR-T sau despre tehnologia CRISPR/Cas9 sunt foarte multe video-uri educative pe YouTube.

      Deocamdată, pe piață sunt puține tratamente cu celule (stem sau CAR-T) aprobate de FDA (Food and Drug Administration), agenția din Statele Unite care se ocupă cu acordarea autorizației de comercializare pentru medicamente sau tratamente noi. Kymriah de la Novartis și Luxturna de la Spark Therapeutics sunt printre primele tratamente aprobate de FDA, în care principiul activ sunt celulele.

      Tratamentele pe care lucrez acum sunt experimentale, asta înseamnă că sunt testate pe pacienți care nu răspund la tratamentele convenționale, dar nu se știe încă clar dacă vor fi sau nu eficiente, în cadrul a ceea ce numim teste clinice. Este o etapă importantă în a găsi noi tratamente.

        Învățatul nu s-a oprit aici. Am avut nevoie să fac cursuri de leadership, de managementul echipelor, de gestionare constructivă a conflictelor, de comunicare ca să pot să evoluez în carieră și să pot să gestionez o echipă de cercetători. Învăț lucruri noi în fiecare zi de la echipa mea, cu fiecare nouă situație pe care o avem de rezolvat în laborator sau în comunicare.

• Un obiect ilustrativ să va reprezinte vizual pe una din potecile culturale.

Științe

        Citometru în flux (în imagine modelul MACSQuant 10 de la Miltenyi Biotec). Este echipamentul pe care îl folosesc cel mai des în jobul meu. E un echipament care permite (printre alte funcții și analize complexe) determinarea identității unei celule. Fiecare celulă are pe suprafața ei anumite proteine.    Folosind molecule fluorescente care se leagă specific de aceste proteine și citind „eticheta” folosind citometrul în flux, putem determina dacă celulele dintr-o probă sunt celule stem sau limfocite de tip T, sau limfocite de tip B sau Macrofage etc.