Profesor de Chimie (1972-2009) și Director Adjunct (1994-2008)

În câteva rânduri vreau să vă vorbesc despre mine, Marcela Niță, ca om, ca profesor,
ca fost director adjunct al acestei instituții și nu în ultimul rând ca pensionar. Mă gândesc că
am o datorie morală și civică în primul rând față de cei cu care am venit în contact: elevi,
părinți, colegi.
Am crescut și învățat în orașul Moreni, iar după terminarea facultății (Facultatea de
Chimie din cadrul Universității „A.I. Cuza” Iași), am revenit în orașul meu de suflet și din
1972 și până în 2009, când m-am pensionat, am fost la catedră. Nu regret trecerea anilor
pentru că am făcut ce mi-a plăcut, am predat. Îmi place să predau pentru că îmi plac copiii.
Meseria de profesor nu este deloc ușoară și nu este pentru toată lumea. A fi profesor, a fi
diriginte nu înseamnă numai să transmiți cunoștințe, ci să modelezi suflete, să formezi
caractere puternice și sănătoase. Aceasta se poate realiza dacă tu ca profesor devii prietenul
elevului sau mai mult, „părintele” de la școală. Trebuie să se realizeze o chimie între tine și
elevi.
Ca director adjunct am avut șansa să conduc un colectiv de excepție din care au făcut
parte profesori cu o pregătire temeinică atât științifică, cât și didactică, dar și pedagogică.
Ani la rând, și nu puțini, am fost metodist și ca metodist am realizat multe inspecții de
specialitate în care am oferit sfaturi metodice mai tinerilor profesori.
Am încercat să transmit colegilor asistați faptul că activitatea la catedră constă în
cunoașterea și stăpânirea metodelor de predare-învățare-evaluare a disciplinei (în cazul meu a
chimiei). Totodată, inspecțiile efectuate au facilitat schimbul de experiență cu colegii, în care
și eu și ei am avut de câștigat.
În ultimii ani, ca pensionară fiind, am fost solicitată și am acceptat să predau fizică și
chimie la școlile gimnaziale din comunele apropiate orașului (Iedera, Valea Lungă, Vișinești) .
Un lucru este clar, atunci când îți place ceea ce faci, nu contează vârsta.
În liceu eram convinsă că o să devin profesoară datorită faptului că modelele mele de
viață erau domnii profesori cu suflet, cu dragoste, cu blândețe, dar și cu mustrări – când era
cazul. Dânșii mi-au oferit atenția de care aveam nevoie, m-au transformat din copilul timid și
neîncrezător în forțele proprii în omul puternic ce puteam să înfrunt greutățile vieții.
Nu știu pentru câți elevi am fost model, dar un lucru este clar, în rândul colectivului de
profesori al C.N .„Ion Luca Caragiale” este o profesoară Alexandra Marinescu, îndrăgostită
de chimie, de predare, ca mama ei.
În final, numai gânduri bune! Aveți grijă de voi și de toți cei pe care îi iubiți.

Cu mult drag,
Marcela Niță