Tatiana Ernuțeanu

Poet și publicist

Scurta descriere personală Poet și publicist, Tatiana Ernuțeanu s-a născut în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura Eikon 2020. De curând, a publicat cel de-al doilea volum de poeme, Buletin de știri blues, editura Tracus Arte  (2022). A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate precum: Revista Vatra, Neuma, Timpul, Convorbiri Literare, Revista Euphorion, Opt Motive, Literadura, Hyperion, O mie de semne, Revista Golan, Revista Planeta Babel, Viața Românească, Revista Poezia, Luceafărul de dimineață, Women Writing Berlin Lab (Germania) , Jurnal Israelian (Israel), Noise Poetry, Alternanțe (Germania), Kametsa ( Peru), Atunis International Magazine (SUA), To The Lite House (Portugalia), Tastzine (Spania), Lettres Capitales (Franța) etc. Poeziile ei au fost traduse în franceză, engleză și spaniolă.

Senzual-misterioase, ambigue, pătrunzătoare și intense, încercând să exploreze resorturile interioare, scrierile ei propun o poezie expresivă, marcată puternic de vizual, suprasolicitând palierele emoționale.

A participat la Festivalul Internațional de Poezie – București, editia a XI-a si ediția a –XII-a, cât și la Maratonul de Poezie și Jazz, editia a XIII-a, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române – București. De asemenea, a susținut numeroase lecturi publice în cadrul mai multor evenimente culturale.

Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei poetice, Tatiana Ernuțeanu scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia și în revista Psychologies. Dincolo de sfera literară, Tatiana Ernuteanu oferă servicii de comunicare & PR

Rezervându-vă un moment de reflecție, vă rugăm să povestiți pentru generațiile actuale și viitoare ce anume v-a marcat, în mod decisiv, personal și profesional, existența Dumneavoastră morenară. Ce și cum anume păstrați în memorie orașul Moreni/ Liceul nr 1 – devenit între timp Colegiul Național „Ion Luca Caragiale”.

Din temeiul onestității, voi răspunde poate frust, poate mai intim decât ar fi fost cazul, poate prea emoțional și, fără dubiu, subiectiv. Enfin, cu acest oraș pitoresc, acum, neîngrijit pe nedrept, care m-a dat lumii, am avut și am o relație de love & hate. Aș fi putut eluda partea a doua, rămânând la dragoste, însă consider, de departe, că nu mi-aș îndeplini această misiune, de a îi inspira în vreun fel pe tineri, fără a vorbi cu sinceritate, chiar într-o manieră antagonică, despre viața mea școlară, dar și personală, în acest oraș. A fi de folos oricui înseamnă, din punctul meu de vedere, a vorbi nu doar despre părțile frumoase, cât și despre obstacole.

Am fost formată în acest oraș, care mi-a oferit atât motive de a-l purta în mine întotdeauna, cât și motive să-mi doresc să-l părăsesc, ceea ce am și făcut.

Ca elevă, competiția nu m-a motivat vreodată, fapt ce mi-a produs indirect o mare relaxare, ce s-a transpus într-o atenție sporită spre latura mea vocațională, descoperind-o și, apoi, cultivând-o. Și asta mie mi se pare extraordinar, ca un mediu de învățământ să nu sădească în elevi o credință irațională, cum ar fi aceea că ar putea exista om/minte perfectă pentru orice materie. Fiecare dintre noi trebuie să-și găsească motivația, în funcție de cine este el cu adevărat. Doar păstrându-ți individualitatea și neîncercând să fii ca cel de lângă, vei descoperi natural calea potrivită. Port o mare gratitudine profesorilor mei, și, în genere, acestei meserii, și asta, cu siguranță, și pentru că mama mea a fost profesoară. Știu că profesorii reprezintă o categorie iubită, dar și privită cu suspiciune și neîncredere, astăzi, și asta este ceva ce mă supără profund.

Acest oraș m-a mai învățat ceva extrem de important, solitudinea și posibilitatea de a coexista cu ea. Am fost o adolescentă rebelă, dar nu imorală, învățam, dar iubeam și bocancii, muzica rock și pantalonii din piele,  iar asta de multe ori m-a dus pe lista celor controversați. Pe nedrept, cum se întâmplă de fiecare dată când judecăm superficial omul în cauză, fără a-l cunoaște. Am suferit mult la acea vreme, inimaginabil de mult, iar consecința a fost să mă interiorizez, să refuz să fac parte din comunități, ar fi trebuit să mă apar și eu nu cred că pasiunile ar trebui să fie justificate vreodată, ci doar acceptate, așa cum și faptul că suntem diferiți trebuie îmbrățișat cu firesc. Dar solitudinea te ajută să te definești, să te cunoști, să ai mai mult timp pentru pasiunile tale, pentru lectură, pentru muzică, pentru visurile tale. Cred că, dacă mi-aș fi trăit adolescența într-un oraș tip metropolă, cu deschidere, cu mentalități mai “occidentale”, cu oameni mai putin judgemental, poate că nu aș fi investit timpul în mine și în căutările mele.

Tot în acest loc, am descoperit că oamenii în vârstă pot fi mai buni companioni decât tinerii de vârsta ta. Am învățat că relațiile nu se construiesc pe segmente de vârstă, de statut, de nivel, similare, ci că relațiile se construiesc și punct. Sunt astăzi acest om căruia îi face plăcere să converseze atât cu copiii de grădință, cât și cu vecinele mele foarte în vârstă. Îmi place să mă imersez în aceste universuri atât de diferite și fiecare perspectivă simt că-mi oferă o experiență pentru cine urmează să devin.

Îmi amintesc cu plăcere de prof. univ. dr. Nicolae Ioana, căruia cred că îi datorez în mare parte plăcerea lecturii și a scrierii. Vorbesc deseori despre nonșalanța dumnealui, despre atitudinea relaxată din timpul orelor, când ne spunea că îi putem vorbi cu tu (și cum tocmai aceasta lipsă de pretenții ne făcea să nu putem să o facem), despre stilul său vestimentar unic (costum și adidași), despre discuțiile libere de literatură universală, despre acel mod de a fi, pe care îl avea, de a nu se lua în serios (e ușor să pari ridicol, atunci când te poziționezi într-o superioritate inutilă), despre jovialitatea sa, dar și despre importanța pe care o acorda literaturii. Și ar mai fi ceva de spus despre dumnealui. Niciodată nu era demonstrativ, iar asta denota o mare încredere în sine, care nu are nevoie de validări din exterior.

Sunt și aspecte pe care nu le-am agreat în acest loc. N-am putut fi de acord cu propunerile urbei, în mare parte, cu conformismul, cu etichetările, cu lansarea opiniilor personale, în spațiul public sub forma de certitudini, cu pasiunea multora de a-i analiza și judeca pe ceilalți, cu acest modus operandi de a îngrădi libertatea de exprimare a celorlați, prin raportarea permanentă a comportamentelor  acestora la principiile proprii. Eu sunt un om cu o gândire extrem de liberă și, din această poziție, nu pot fi decât dezămăgită și rănită, atunci când aceste manifestări există în apropierea mea. Eu nu am putut/pot judeca pe cineva. Nu consider că am calitatea aceasta și nu consider că e treaba mea să pun la zid. M-au rănit multe situații trăite aici, așa cum și multe altele mi-au adus zâmbetul pe buze. Mi-aș dori tare ca tinerii să-și păstreze mai mult autenticitatea, să realizeze că cel mai mare dar e unicitatea ta. Ar fi senzațional să înțeleagă că fiecare e mișto, așa cum este el și că ar fi o mare pierdere pentru noi toți ca el să încerce să devină colegul/prietenul/vecinul pe care îl admiră. De dubluri nu are nimeni nevoie. Încurajez acestă păstrare a notelor personale și am făcut asta în toate proiectele mele, în cărțile pe care le-am publicat, în articolele pe care le scriu lunar, în revistele Forbes Life și Psychologies. Este singurul mesaj, pe care vreau să-l lansez tinerilor, alături de urarea de a descoperi plăcerea de a învăța, de a citi, de a cunoaște, pentru lărgirea universului propriu și pentru cultivarea laturii emoționale. Un om care nu simte a eșuat, din punctul meu de vedere, indiferent de diplomele din dulap.Este descurajant să văd oameni multiplicați, cu același stil vestimentar, același limbaj, aceleași referințe culturale și acelea doar de mare notorietate, aceleași coafuri, aceleași abordări, aceleași țeluri și visuri. Mă sperie uniformizarea, la care oamenii aderă, cu bună știință, anulând-se pe sine.

Faceți-ne cunoscute realizările Dumneavoastră profesionale, ajutându-ne astfel să oferim elevilor noștri repere puternice, durabile și valoroase.

Am un soi de modestie dusă în extrem și mă simt întotdeauna nefiresc să vorbesc despre realizările mele. E greu și să le identific, pentru că ceea ce eu consider a fi o realizare ar putea să nu fie pentru celălalt și vice-versa. Realizările mele sunt toate lucrurile pe care le-am făcut cu plăcere, cu patos, onest, fără a le grăbi momentul, din convingere personală, epurate de orice contaminare venită din partea societății, fără vreo dorință sinistră de a demonstra ceva sau de a trezi admirația cuiva: cele două cărți publicate până acum (Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra și Buletin de știri blues),  zecile de articole, în care m-am pus pe tavă, sau cei 15 ani ca PR Specialist. Nu voi menționa participări, premii de recunoaștere, proiecte pe care le-am condus. Acestea sunt doar dovezi că suntem extrem de vulnerabili la cerințele societății, care ne creează contextele potrivite de a ne întrece și ne trimite în lupte inutile, cu noi, de multe ori, sau cu ceilalți. Aceste recunoașteri sunt doar dovezi ale neîncrederii pe care ne-a cultivat-o o societate mult timp închisă.

Eu numesc realizări visurile noastre împlinite.

Tatiana Ernuțeanu