Profesor doctor, scriitor, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor

VAGI AMINTIRI

Dragă Monica,

Răspund solicitării tale amabile cu cîteva amintiri răzlețe despre primii ani ai profesoratului și chipul școlii și al orașului de pe atunci…

Totul e atît de simplu…și de rapid. Am venit la „Liceul industrial nr.1” din Moreni la 1 septembrie 1976. Și am ieșit la cuvenita pensie tot de la această instituție, acum cu numele „Colegiul Național I. L. Caragiale” după 42 de ani. Cum s-a întîmplat chestia asta, nu-mi dau seama nici acum. A fost ca o clipire. A trecut! Uite că am ajuns la ceasul recapitulărilor. Șansa a fost că, fiind o unitate nou înființată, am venit în anul acela și cel imediat următor o mulțime (10-15?) absolvenți de toate profilurile: de la literatură la matematică, geografie, fizică, sport, limbi străine. Dacă mă gîndesc bine, nu cred că era niciun obiect fără cineva nou venit. A fost un fel de a perpetua atmosfera de libertate (în condițiile date) și oarecare boemă și non-conformism ( vă închipuiți că directorul voia să ne tundă pe noi profesorii care aveam plete?) a studenției, de a ne solidariza împotriva celor mai în vîrstă (niște oameni formidabili care ne-au ajutat cît au putut), de a ne împrieteni firește și a fi mai tot timpul împreună. S-a întîmplat dară să intrăm în învățămînt spre sfîrșitul anilor 70, cînd atmosfera socială devine din ce în ce mai irespirabilă. Acum, oricît spațiu îmi oferi cu generozitate, nu pot nici măcar schița pregnant acest peisaj sumbru, distrugător de vieți, de biografii și de suflete. Uite, să dau un singur exemplu, marginal dar poate mai sugestiv pentru tinerii noștri cititori decît descrierea alimentarelor goale și cozilor de la 3 dimineața pentru un litru de lapte. Vreau să le spun că noi terminam orele sîmbătă la ora 19.30 (grupul nostru școlar, cum se numea pe atunci, era un „holding” enorm, cu peste 1500 de elevi cred la un moment dat, la tot felul de forme de școlarizare. Cît un sat măricel. Numai clasa a 9-a aveam de exemplu la un moment dat pînă la litera S. Azi sînt multe școli întregi care au clase mai puține), duminica de multe ori aveam acțiuni de „muncă patriotică” sau alte chestiuni de genul ăsta și luni de la 7.30 o luam de la capăt. Și cînd vă distrați? – aud întrebarea nedumerită a celor de azi. Între timp… aș răspunde. Vreau doar să sugerez, din perspectiva timpului, că prietenia și tinerețea ne-au fost un zid de apărare. Ne-au ajutat să supraviețuim.

            Mai este o circumstanță care trebuie neapărat precizată: eu nu aveam împliniți 22 de ani atunci cînd am intrat prima oară la clasă (fusesem dat la școală de la 6 ani) și experiență fix două ore de predare în practica pedagogică din facultate. Atît! Deci diferența de vîrstă dintre mine și elevii din clasa a 12-a era practic nesemnificativă, nu mai vorbesc de cei de la seral care erau în majoritate mult mai în vîrstă, oameni cu familii, copii. Era normal că mi-era cumplit de frică, și frica asta, benefică, nu mi-a dispărut pînă astăzi. Cu statura și cu firea mea absolut retractilă, totul se rezuma la o întrebare, pe care nu știu dacă mi-am pus-o atunci ca atare, dar în subconștient era desigur acută: cum să fac să mă impun? Și, pot spune că nu am avut în lunga mea carieră niciun caz de confruntare gravă, dincolo de poznele curente și inevitabile. Cum am reușit? Cred că m-a salvat pur și simplu cartea. Elevul, chiar loaza, după vorba lui Caragiale, sau mai ales loaza are un super-simț al imposturii. Dacă te simte sigur pe tine și stăpîn pe materie, te respectă, chiar dacă face cîteodată nefăcute. Eu m-am înțeles mai mereu bine cu „elevii problemă”. Probabil pentru că nu-i tratam de pe poziții oficiale, de superioritate. „Politica”, strategia mea didactică a fost mereu foarte simplă: să dau elevului mult mai mult decît i-am cerut. Asta presupunea o risipă din parte-mi, dar o șansă mai mare pentru elev „de a rămîne cu ceva”. Îți dau un exemplu hazliu, de pe vremea cînd era Messenger-ul ăla vechi. El avea un status pe care îl puteai schimba. Eu îl schimbam uneori și de mai multe ori pe zi, cu cele mai ciudate citate de prin cărți. La un moment dat, am pus unul, șocant, din Nietzsche, despre femei. Cred că a trecut un an sau chiar doi și predam Blaga și aduc vorba de influența lui Nietzsche, la care un elev mă întreabă: tovarășe profesor (!) ăsta nu e ăla de-ați pus dvs. un citat acum ceva vreme? Îi rămăsese omului în memorie numele, și asta e important. Uite școală on line, înainte de se fi inventat termenul. Aici trebuie să amintesc un fenomen ce nu a fost încă remarcat, necum analizat. Exista în epocă o consecință neașteptată a marelui tăvălug ideologic și economic care ne strivea pe toți. Anume un fel de solidaritate între elevi (chiar cei mai recalcitranți) și profesori, deopotrivă apăsați de teroarea difuză sau evidentă a regimului. Liceul nostru fiind unul de „prelucrători prin așchiere”, deloc de fițe, cum se spune azi, prezenta o uniformitate socială, chiar dacă erau copii de medici sau profesori sau chiar de politruci, în cele mai multe cazuri erau de mult bun simț și nu ieșeau în evidență cu comportamente arogante. De aceea un profesor care spunea și lucruri ascunse în mod oficial, care era sincer atît cît se putea în epocă era, cum să spun, „ocrotit” de elevi. Acum, trebuie spus celor de azi că școala presupunea atunci un fel de „disperare” (în sens pozitiv) de neimaginat acum. A învăța însemna singura șansă de a ieși din mizeria meseriilor sub-umane. Sigur, un strungar de la uzină cîștiga de cîteva ori mai mult decît un profesor, dar „uzina” rămînea o sperietură. „Dacă nu înveți, ajungi la șaibă” era o vorbă curentă, greu de înțeles în vremea noastră. Să nu uit să amintesc că deja în anul al doilea de cînd venisem în Moreni, printr-unul din nenumăratele abuzuri ale regimului, s-a desființat liceul teoretic, care funcționa în clădirea școlii nr. 4 din spatele Poștei, și care a fost „înghițit” cu totul (elevi, profesori, clădire) de liceul nostru. Greu de imaginat azi șocul elevilor de la Liceul teoretic. Ca și cum, să încerc o comparație, o echipă de divizia A., ar fi brusc și fără explicații retrogradată în divizia C. Ea avînd aceiași jucători de elită. Asta a făcut să devenim colegi cu profesorii ceva mai în vîrstă de care vorbeam înainte, oameni cu multă experiență profesională, umană, pedagogică. De la care eu unul am învățat enorm și cărora le sînt mereu recunoscător.

            De fapt ăsta e procesul de învățare care nu poate fi raționalizat în nicio lege. Această transmitere de model uman. Școala nu e, în primul rînd, comunicare de informație (din punctul ăsta de vedere cu siguranță calculatorul e mult mai eficient decît profesorul), ci configurarea unui model uman. Nichita Stănescu se definea astfel: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”. Aș parafraza în felul: „Profesorul, ca și preotul, transmite prin felul cum este”. Modelul ăsta nu poate fi constituit de nicio inteligență artificială, pentru că nu ține de inteligență, de informație, ci de ceva mult mai profund. Și, cîtă vreme dorim să ne păstrăm în interiorul speciei Homo sapiens sapiens, și nu să trecem în „postumanismul” cyborgilor, acest model moral rămîne, din punctul meu de vedere, esențial și ultima salvare. Este o chestiune care mă preocupă obsedant în ultimii ani și pe care aș discuta-o apăsat în școli. Mă mîndresc de altfel cu o celebră lecție deschisă de acum vreo 10-15 ( poate chiar mai mulți?) ani pe care cu siguranță ți-o amintești foarte bine. Era la începutul informatizării școlilor și bîntuia un entuziasm pionieresc, ca și cum toate problemele învățămîntului s-ar fi rezolvat odată cu introducerea computerelor. Eu, Gică Contra, am făcut atunci un referat în care anticipam o mulțime de consecințe negative ale utilizării excesive a computerului, care acum sînt deja evidențe, banalități. Ce scandal a ieșit! Cum spuneam, sînt obsedat de schimbarea de paradigmă, cum se spune pretențios, la care sîntem martori și cobai. Pentru prima oară în istoria ei, umanitatea poate să dispară nu atît printr-un război sau o molimă planetare, cît printr-o mutație ontologică, trecerea în altceva care nu mai este din specia om. Trebuie să fii orb ca să nu vezi de ce asemenea lucruri trebuie rapid conștientizate în școală. Și că ele explică, de exemplu, de ce elevii nu mai înțeleg mai nimic din romanele Ion sau Moromeții. Asta nu înseamnă că ele nu mai trebuie studiate, cum înțeleg adepții insuficienți-mental ai woke-ismului de orice fel. Dimpotrivă, tocmai de aceea ele trebuie aprofundate!

            Îmi cer iertare pentru acest cam lung și teoretic ocol, dar el îmi era necesar pentru a povesti cel de-al doilea zid, în afară de cel al prieteniei, pe care mi l-am putut construi spre a mă apăra de răul și urîtul Istoriei. Anume, mi-a dat Dumnezeu gîndul cel bun de a înființa un cenaclu, care a funcționat practic pînă după 1989. A fost paiul prin care am respirat sub apa mîloasă a groaznicilor ani 80. Și eu dar chiar și elevii. Am creat instinctiv un minim spațiu de libertate și normalitate care ne-a ajutat deopotrivă, pe elevi și pe mine, să fim cît de cît liberi și normali într-o vreme deranjată, neagră și absurdă. A fost puțin dar a fost esențial, ca o cană de apă în deșert. Eu n-am făcut decît să le arăt că există și altfel de cărți, altfel de filme, altfel de a gîndi diferite de cele oficiale. Restul au făcut singuri, că erau copii extraordinari. Doar trebuiau sprijiniți și așezați cu fața spre orizontul larg. Aș reaminti aici vorba lui Noica, pe care nu o știam atunci în anii 70, care își dorea o școală „în care nu se știe cine dă și cine primește”. Cam o astfel de școală a fost cenaclul nostru, de la care am primit foarte mult. Se dusese buhul prin oraș, veneau și elevi de la celălalt liceu, veneau copii care nu aveau nimic de-a face cu poezia, cu literatura, pur și simplu pentru atmosferă și discuțiile libere pe tot felul de teme. Eram invitați, de exemplu, la celebrul „Zodiac”, un bar cu deschidere „culturală”, lucru pe atunci cvasi-inexistent, doar prin marile orașe universitare era cîte un astfel de local. Într-un oraș mic ca al nostru… Am ținut cîteva ședințe acolo (mi-aduc aminte de una despre Micul prinț) Dar era și periculos: cum să duci elevii într-un bar? Am luat ceva bobîrnace! Mi-aduc apoi aminte, sărind peste timp, ce lecții extraordinare am ținut imediat după Revoluție, în anii 90 – 91. Se deschiseseră primele „baruri”, niște barăci de tablă de fapt, prin apropierea liceului, în atmosfera aceea de eliberare (dar și de responsabilitate, țin să subliniez) făceam ore și acolo, dar ore adevărate, un fel de seminarii, discutam texte literare interzise pînă atunci. Era momentul în care tinerii îi descopereau frenetic pe Eliade, Cioran, și ceilalți mari interbelici. Am făcut și o revistă, care a purtat mai multe nume, dar importante au fost acele întâlniri de vinerea după ore.

            Cum arăta Moreniul anilor 70-80? Până la cutremur, centrul arăta cam cum arată acum porțiunea dintre parc și piață, clădiri vechi, din interbelic, destul de delabrate. După cutremur s-a construit blocul turn, (la parterul căruia a fost până în 90 o foarte bine aprovizionată librărie) și tot ansamblul din zonă. Sărăcia era cumplită, cumpăratul pe cartelă umilitor. Existau însă oameni de bună calitate, o viață culturală remarcabilă pentru un orășel de provincie: cinematograf, clubul unde veneau regulat spectacole de teatru adevărat și aveau o mulțime de cercuri, librărie. Astăzi Moreniul este un oraș trist, fără identitate, neîngrijit, părăsit și neiubit, în mod franc urît și sărac. Asemeni multor orășele monoindustriale care s-au prăbușit după 1990, lipsite de o motivație de a mai exista. Din Moreni se pleacă… excepțiile nu schimbă torentul procesului. Are nu știu cîte super-marketuri, săli de jocuri, farmacii, o mică bibliotecă publică tot mai săracă, dar nu are o identitate. Sufletește am locuit aici o viață de om și aici sînt mulți dintre prietenii mei care mai sînt. Am îmbătrînit împreună și sîntem la fel de ruinați… El însă nu are nicio scuză…

19 iulie 2023