Florin Teleanu

Olimpic la chimie

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când întâlnesc fraze alambicat construite, cu propoziții eliptice și care mă provoacă și după mai bine de un deceniu la analiză sintactică, parcă-mi crește și acum adrenalina de la orele de gramatică în care a eviscera însemna a ști. Ce pierdere de timpi, așa-i?… Colegii mei au avut deplină dreptate că nu imi folosesc la nimic să fi reținut părțile de vorbire, funcțiile cuvintelor sau modurile verbale. Sau era „nu imi folosește”? Oricum, indiferent de cât m-aș cufunda într-o analiză a ce am facut, puteam să fi facut sau ar fi trebuit să fac, plăcerea oarbă de a învață în anii de formare mă surprinde și azi prin inocența ei persistentă. Atâta liniște aveam la acel birou de acasă. Voi cum stați la birou?

Mă numesc Florin Teleanu, am încă prea puțini ani, și, pe scurt, am început de la cotor, iar acum scriu cuprinsul. M-am născut și format aici, și mai mult decât un cămin, orașul mi-a oferit mereu perspective… de evadare. Nimic nu cred că te poate ambiționa ca adolescent mai mult decât viața liniștită și exact asta am și urmărit: să îmi fac probleme. Multe! Pe măsură ce le rezolvam pe unele, apareau altele mai numeroase, mai diferite și pare ca nu ne vom opri vreodată din a ne caută reciproc. Dar mai presus de a rezolva la clasă o problemă de matematică ad-hoc, a putea evoca anul unei bătălii sau a intui cu un bisturiu lăuntric nesigur unde sunt vertebrele cervicale, problemele care mă țin în viață azi sunt mai dezarmante și savuroase. În loc să mă intreb de ce e cerul albastru, cum reușesc neuronii să comunice între ei sau câtă creatină ar trebui să includ în alimentație ca să cresc masa musculară, și să finalizez inevitabil cu un răspuns scos dintr-o carte, o căutare pe Google sau un prieten, ce încerc să fac acum este sa răspund la întrebarea: ,,Dar de unde știi tu, urâtule?”. Nu e, însă, vreme de discuții filologice.

Sunt doctorand la institulul de cercetare ELI-NP din Măgurele („Laserul din Măgurele”) și fac parte din grupul de biofizică unde studiem efectul radiației generate cu cel mai puternic laser din lume asupra cancerului. Însă, plăcerea mea vine din altă parte, și anume din modul prin care aflăm ce se întâmplă cu mecanismele interioare celulelor. Sigur ați auzit de tehnica asta. Se numește „RMN” si vine de la Rezonanță Magnetică Nucleară. Simplu spus, ce fac este să orchestrez partituri, să le ofer moleculelor să asculte, și apoi să le iau interviu. Poate sună nebunește, dar nu mi e rușine cu ce fac. Din răspunsul lor, îmi pot da seama exact ce molecule am în celule și care e soarta lor în timp și spațiu. Vrăjitorie? Da. Principiul prin care funcționează această metodă își are originea în profunzimile mecanicii cuantice și, odată ce ți-ai însușit aceste cunoștințe alături de multe altele din matematică, fizică, chimie, biologie, programare… filologie, ajungi un adevarat vraci de laborator cu limba ascuțită. Alți cercetători sau oameni obișnuiți pot veni la tine și îți cer neajutorați să le spui ce se află într-o anumită probă necunoscută lor. După câteva „Mmm”, „Ahaaaa”, „Asta nu merge”, „Ce facultate ai terminat tu?”, ajungi la răspuns, iar o parte din farmec e să nu le spui cum ai facut. Dar nu vă gândiți că simpla înțelegere a unei tehnici e tot ce caut. Nici pe departe. În lumea cercetării, ai nevoie de multe abilități cât mai diverse pentru a-ți urma visurile nebunești care încep de obicei cu simple întrebări. Și sunt atât de multe întrebări cu care v-aș stresa: „cum a apărut viața?”, „de ce, deși există în două forme cu proprietăți chimice identice, aminoacizii din corpul nostru sunt doar de un singur tip?”, „există un fundament biochimic pentru conștiință și oare are la bază un fenomen cuantic?”, „cum funcționează simțurile noastre?”, „cum putem crea noi bacterii să mănânce plasticul din oceane?”, „ce, pana corbului, e legatura aia covalentă?”. De ce să vrei sa îți petreci o viață căutând răspunsuri la așa ceva? Multe motive: vrei să aduci un afront la adresa spasmei trecătoare de Natură ce ești tu ca om, confruntând-O si îmblânzind-O, vrei să îți manifestezi empatia pentru ceilalți încercând să dezvolți noi metode de a îi ajuta, sau să îți satisfaci propria nevoie egoistă de a răspunde provocărilor intelectuale, sau pentru bani, prestigiu și respectul colegilor de breaslă. Eu unul în ordinea asta cred că o fac. Dar, totuși, de ce? Pentru că viața e și așa suficient de grea și plictisitoare ca să nu te distrezi făcând ceva special.

Dacă ar fi să aleg un moment de cotitură din perioada morenară, ar fi acel stupid diisopropilaminoetilmetilfosfonotiolat” scris de mine cu atâta zel și aplomb la prima ora de chimie cu Dna. Răcășanu (sper că încă mai are poza) care a înțeles cu ochi agili ce am vrut, de fapt, să spun. De aici a pornit o adevarată relație elev-profesor pe care nu am mai găsit-o niciodată mai târziu, dar pe care am pus-o în scenă de căteva ori până acum, de cealaltă parte a tablei. De atunci, am reușit să îmi împlinesc câteva visuri: să descopăr lucruri despre care pot să spun că sunt „ale mele”, să public în jurnale internaționale unde munca să îmi fie evaluată pozitiv de cei mai mari cercetători din domeniu, să călătoresc cu burse de studiu în alte țări, să am un venit suficient ca să îmi implinesc majoritatea dorințelor materiale și să strâng un grup de prieteni pasionați de știință. Aaa, da… și să mă îndrăgostesc. Pentru o listă mai amplă de realizări, vă las aici CV-ul meu semeț.

În încheiere, vreau să vă spun că oricât de lipsită de perspective mărete v-ar putea părea viața, cu efort, disciplină și un strop de încredere autistică în propriile calități vă puteți atinge visurile.

Pentru elevi:      

  1. căutați să vorbiți cu cei mai importanți oameni care au trăit vreodată, mai întâi, prin carțile lăsate de ei. Oamenii mici au nevoie de platforme mari, iar cei mari de platforme mici.
  2. nu încercați să fiți buni la toate, ci excepționali la câteva doar. Apoi, de plictiseală, vă veți întoarce să le descoperiți pe restul.
  3. mai bine spuneți un răspuns pe care îl puteți susține măcar cu un argument decât să nu spuneți nimic. „Don’t go gentle into that good night”.