Magda Gherghișan

Profesor și Artist plastic

La ceas aniversar

         1 septembrie 1978… o zi însorită de toamnă, cu ușor iz de vacanță, un autobuz plin de navetiști, iar la radioul din mașină se auzea melodia lui Smokie, ”What can I do”. Păi… nu știu!

         Am mari emoții! S-a încheiat cea mai frumoasă etapă a vieții mele, studenția, și din acest moment trebuie să iau viața în propriile mâini, să devin un adult responsabil, cu serviciu, cu salariu, fără casă, fără prieteni, departe de oamenii dragi alături de care m-am dezvoltat.

         Prin repartiție guvernamentală am ajuns la Școala Nr. 4, din Moreni, un orășel (hei, mare victorie, noroc cu media) cu gară, după cum apărea pe hartă, aproape de munte și de orașul meu, Ploiești. Prima impresie: o școală mare, nouă, frumos încadrată de brazi, iar la intrare mă întâmpină o doamnă director, după cum s-a prezentat, cu un zâmbet larg și cu multă bunătate care i se citea ușor pe față… doamna Anghelina. Se „convoacă” primul consiliu profesoral unde sunt prezentați „tinerii absolvenți”, trei bucăți, și cineva… face o glumiță, la care se aud râsetele celor din jur.

         Arunc o privire „criminală” spre noul coleg, decid în mintea mea că

este un tip nesuferit, dar părerea se va schimba în câteva luni, când va deveni soț, cu „acte în regulă”.

         Aici am cunoscut oameni minunați, am legat prietenii durabile (de peste 40 de ani), am râs, am plâns, ne-am bucurat împreună, am trăit momente magice alături de niște promoții de excepție. Au trecut mii de copii prin „mâinile” noastre, au trecut și copiii lor, mai, mai să vină și nepoții. Am învățat de la început că a fi profesor nu înseamnă doar să ai cunoștințe, abilități, experiență, ci înseamnă să iubești copiii așa cum sunt ei, să le oferi toată dragostea și înțelegerea de care au nevoie, să nu-i judeci aspru, să nu te dai exemplu de „perfecțiune”, ci doar să le arăți drumul pe care îl au de parcurs. Am încercat să punem în inimile lor toată frumusețea lumii, adevărul, bunătatea, generozitatea, respectul, dragostea. Le-am cunoscut părinții, cu mulți dintre ei am devenit prieteni; am învățat împreună să fim deschiși către lume, să ne bucurăm de lucrurile simple; am reușit să sădim treptat respectul, empatia, recunoștința, zâmbetul. Fiecare copil a rămas un caz particular, îl întâlnim în diferite ocazii și îi arătăm că nu l-am uitat, pentru că el nu a fost doar un nume în catalog, ci o personalitate.

         Am trăit o parte din viață în comunism, cu bune și cu rele, iar apoi s-a deschis o altă ușă, al cărei prag l-am trecut plini de speranță și am învățat ce este libertatea, după care am tânjit atâția ani.

         Școala a fost locul unde am trăit o mare parte din viață, unde ne-am văzut copiii pășind în prima zi de școală și apoi absolvind gimnaziul. Ne-am trăit viețile împreună, am mâncat, am dormit, am râs, am dansat, am „îngropat” anii.

         O, Doamne, ce repede se face târziu în viață! Dar am învățat că atunci când se termină un capitol din viața ta, nu încerca să lungești povestea; întoarce pagina și contiuă-ți viața!

                                                                         Prof. Magda Gherghișan