Maria-Cătălina Șerban

Olimpică la Limba și Literatura Română

Nu am ajuns acolo pentru că aș fi avut un standard clar de performanță, pe care doream să-l ating, și nici nu m-am considerat un model după ce s-a întâmplat acest lucru. Mereu am spus, eu doar am făcut ceva ce îmi plăcea foarte mult, și anume să intru într-o transă preț de 3 ore și să scriu, să scot din interior prin cuvinte ceea ce simțeam, față de un text, în relație cu un autor sau pur și simplu să-mi spun părerea despre lume, așa cum o vedeam și înțelegeam eu atunci. Până la urmă este o bucățică din ceea ce sunt, scriam cândva: Am un frigider înăuntrul meu/ În care coc poezii/ Cu glazură de dragoste/ Cu gust de plumb în altă zi.

Mă așez la masa de scris cu mintea de acum, dar încercând să recuperez sufletul de atunci. Ceea ce până la urmă nu e așa de greu. Am făcut-o, de fapt s-a întâmplat acum vreo câteva săptămâni (la început de aprilie) când am fost din nou, din 2015 în fiecare an merg, prin amintire, la olimpiadă.

Sunt sigură că această pasiune pentru scris a fost combustibilul. Uneori mă gândesc că și temele la matematică, unele de 70 de pagini, le luam tot ca pe niște exerciții de scris și le lucram atât de minuțios încât le duceam parcă la rangul de artă. De fapt, luam mai toate temele ca pe niște subiecte de olimpiadă. Cred că și așa m-am pregătit într-un fel. Îmi amintesc că tratam foarte serios orice compunere, comentariu pe care îl aveam de pregătit pentru orele de limba și literatura română și nu-l puteam considera terminat până nu-mi puneam sufletul în el.

Și totuși, chiar cu toată această dorință, plăcere, chemare către scris, drumul nu a fost ușor. Am ajuns la olimpiada națională în clasa a 12-a (mintea de acum vine și spune, probabil în cel mai potrivit moment), eu mergând la olimpiade din școala primară. Primăvară de primăvară, multe zile de sâmbătă erau sacrificate pentru aceste evenimente. Și am mers în fiecare an și m- am pregătit, am pus suflet, cum spuneam, și am adunat și multe dezamăgiri, pentru că din anumite motive (cel puțin în liceu s-a întâmplat în fiecare an din clasa a 9-a până în clasa a 11-a) luam un punctaj foarte bun la faza județeană, dar eram mereu pe locul 2, pentru că altcineva trebuia să meargă mai departe. Îmi amintesc și acum că în clasa a 12-a nici nu voiam să mai aud de olimpiadă, știam că am să mă întorc din nou cu locul 2 și cu o dezamăgire imensă.

Și totuși, (chemarea) mi-aș fi dorit să mă pierd din nou în texte, în imagini, să intru în transa aceea, să simt adrenalina scrierii până în ultimul minut. Doamna profesoară m-a încurajat și dumneaei să merg totuși, DAR, doar pentru plăcerea mea, fără așteptări și fără să trecem prin vreun proces riguros de pregătire. Am acceptat și iată-mă din nou la faza pe școală a olimpiadei de limba și literatura română. Am făcut ce știam eu mai bine, am scris până în ultimul minut, pagini peste pagini, despre lumea ce se deschidea în fața mea odată cu primirea subiectelor. Am trecut de această etapă, apoi de faza pe municipiu și am ajuns din nou la faza județeană, unde mă gândeam că o să fie punctul final al aceste călătorii, ultima olimpiadă. Așa că mi-am propus să mă bucur mult și să iau ca premiu mulțumirea mea față de ceea ce am scris. Am ieșit din sală probabil printre ultimii (aveam ceva de scris sigur până în ultimul minut), cu subiectele încă în minte, fericită că am trăit această experiență din nou. La ieșirea din școală mă așteptau părinții, ne-am dus acasă și, surpriză, cred că a doua zi, am primit vestea de la doamna profesoară, cum că am cel mai mare punctaj, dar știind că locul 2 era mereu al meu, mi-a spus să mai așteptăm câteva zile până avea sa fie sigur faptul că trecusem mai departe. S-a confirmat, atunci când niciuna dintre noi nu se mai aștepta la acest lucru, faptul că luasem locul întâi și aveam să merg la faza națională. Bucuria a fost imensă pentru amândouă. Îmi amintesc îmbrățișarea dintre noi când ne-am văzut la școală. Nu mai știam ce să ne spunem, simțeam din priviri fericirea de al nouălea cer, care ne cuprinsese. În anul în care nici nu voiam sa mai încerc, s-a întâmplat! Never, ever give up!

            Nu ne pregătiserăm pentru pasul acesta următor, dar cred că eram de fapt foarte pregătite amândouă. Ce a urmat, cantonamentul dinaintea plecării a fost o perioadă de care îmi aduc aminte cu imensă bucurie, pentru că, din nou, am făcut ceva care mi-a plăcut enorm. Doamna profesoară mi-a spus cu o înțelepciune pentru care o apreciez tare mult că nu vrea să urmăm o programă strictă de pregătire, că vrea să îmi dea frâu liber, cum de altfel a făcut-o mereu, să citesc și să scriu ceea ce simt. Așadar a început să-mi dea teancuri de cărți, pe care le luam ca și cum ar fi fost cele mai prețioase diamante (în continuare iubesc cărțile enorm și nu pot sta într-o casă fără cărți și fără pixuri) și pe care le duceam în camera mea de acasă, devenită atelier, locul magic în care stăteam toată ziua la citit, scris, făcut analogii între picturi, texte, concepte filosofice, pe care le discutam cu doamna profesoară.

Cred că a fost cea mai bună abordare de pregătire, pentru care îi sunt profund recunoscătoare. Îmi amintesc notițele dumneaei de filosofie din facultate, pe care le-am primit cu mâinile tremurânde și pe care le-am descoperit ca și cum ar fi fost hărți ale unei lumi pierdute, de care simțeam că aparținem amândouă. Cred că legătura aceasta dintre profesor și elev, dintre noi două a fost o altă cărămidă a reușitei. Când rezonezi cu profesorul tău așa de mult și când el îți dă încredere infinită (nu pot uita notele de 10 mari cât toată pagina pe care le-am primit la mai toate tezele) simți ca poți face mult, infinit! Și asta am făcut. Cu două săptămâni înainte de plecarea la faza națională, n-am mai mers la școală, eram acasă, mă trezeam la 6 și stăteam până la 12 noaptea, cu mici pauze, răsfoind cărțile primite, pregătindu-mă.

Cu emoții imense am plecat spre Târgu Mureș, acolo unde avea sa fie etapa finală a olimpiadei și-mi amintesc că am găsit un oraș liniștit, însorit, o gazdă bună. Tot cu emoții imense m-am așezat în fața foii de hârtie din ziua probei scrise, gândindu-mă că pot din nou să scriu, dar în același timp că cei mai buni din țară sunt în jurul meu. Am făcut iarăși ceea ce știam, transă, pagini peste pagini și iată-mă în ziua probei orale de care mă temeam cel mai tare, introvertă fiind și neobișnuită cu astfel de probe. Știu că din nou am intrat pe tărâmul magic și am vorbit despre limbajul lucrurilor, despre părul meu creț și ceasul meu portocaliu, și despre toate lucrurile din jurul nostru cu care facem schimb de energie în fiecare moment. Habar nu aveam cât de bine m-am descurcat, dar știam că am pus sufletul. Aveam să-i întorc surpriza doamnei profesoare când i-am telefonat să îi spun că am luat locul 3, cu punctaj maxim la proba orală, adevărata reușită. Cred că a fost și dumneaei, ca și mine, cuprinsă de o bucurie autentică, dornică să ajung acasă pentru o îmbrățișare mare și caldă.

Am simțit în acele momente că toată munca de ani și ani mi-a fost răsplătită, ne-a fost răsplătită, că n-a fost în zadar tot sufletul zidit în atâtea pagini, de română, de matematică, nici nu mai contează, că întotdeauna lucrurile se echilibrează și că orice ar fi, dacă îți place să faci ceva, trebuie să mergi în acea direcție, indiferent de rezultat, că poți să fii la o clasă cu profil mate-info și să iubești să scrii, că într-adevăr nu există limite și că să fii tu însuți, cu părul tău creț și ceasul tău portocaliu e de-ajuns. Dezamăgirile au fost răscumpărate în acele momente și au făcut victoria și mai dulce. Mă- am bucurat de bucuria celor din jur de asemenea, față de această reușită și le sunt recunoscătoare pentru aprecierea ei și a mea. Cu mintea de acum și cu sufletul de atunci vă spun să faceți ceea ce vă place, să aveți curajul să trăiți și dezamăgiri, dar să fiți convinși că perseverența și sufletul cald pus în ceva vă vor duce mult mai departe decât v-ați putea imagina. Mie așa mi s-a întâmplat și mi se întâmplă în continuare.