Răzvan Răduță

Actor

            Nu știu exact cum arată școala românească de azi. Au trecut 17 ani de când am terminat liceul. Cu puține și aproape neînsemnate excepții, profesorii generației mele au fost… oameni. Înclin să cred că un pedagog trebuie să fie intuitiv, să lucreze cu materialul clientului. Profesorul și elevul joacă în aceeași echipă. Încrederea e reciprocă. Nu am excelat la nicio materie, ba chiar la un moment dat eram considerat un elev-problemă, dar asta nu înseamnă că n-am avut dascăli dedicați. Dacă la matematică, de exemplu, am fost mediocru, lucrul ăsta s-a întâmplat pentru că pur și simplu nu mi-a plăcut matematica.

           Foarte inspirat spune Petre Țuțea: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamănă cu un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă din el.” Se tot vorbește despre faptul că nu mai există respect pentru scoală. Cred că e adevărat pentru că se vede, se vede și pe stradă. Poate pentru că lumea toată s-a schimbat sau poate pentru că am început să suferim de autosuficiență și atunci cine mai are nevoie de profesori?

            Povestind despre perioada liceului, e plăcut să-mi amintesc de oameni ca Ionel Cîrnaru, Gheorghe Ciocodeică, Nicoleta Spiridon sau Ferezia Gheorghilaș care pentru o perioadă ne-a fost și dirigintă și care uneori se purta cu noi ca o mamă. Câte a trebuit să ne tolereze la banchetul de clasa a XII-a…  De la doamna profesoară de limba și literatura română, Nicoleta Spiridon, am învățat să gândesc cu mintea mea, să descopăr cu propria mea personalitate o operă literară. În felul ăsta mă simțeam provocat atunci când ne dădea anumite teme pentru a căror rezolvare cărțile-canon de comentarii literare nu ne erau de prea mare ajutor. Da. Partea amuzantă e că nu prea găseai răspuns în cărțile de comentarii.

            A fost un antrenament bun pentru că mai târziu, la facultatea de teatru, a trebuit să rezolv exerciții ceva mai complexe. Pentru că nu ai cum să interpretezi ceva ce nu înțelegi. Nu ai cum să-ți asumi un rol pe care nu-l înțelegi. În teatru, personajul există doar în formă scrisă. Într-un spectacol (care înseamnă punerea în scenă a unui text scris) personajul ia naștere din combinația rol-actor. Ori actorul trebuie să aibă personalitate, să aibă curajul să caute, să descopere, să fie el însuși viu pentru a putea reda un personaj viu și credibil.

            Lucrurile s-au întâmplat cu sens. Dacă la școală am descoperit literatura, la facultate am jucat roluri. Dacă la școală am învățat gramatică, la facultate, ca actori în devenire, ni s-a cerut să fim ambasadori ai limbii române. Așadar, iată că nici cartea nu e de lepădat.

            Revenind, „liceul meu” a însemnat toți oamenii și toate experiențele care m-au construit. A fost cu bune, cu rele, cu sare și cu piper. Printre altele, eu și colegii mei eram niște adolescenți foarte serioși și creativi. Am inventat foarte multe metode care ne ajutau să tragem puternic mâța de coadă, mai ales în perioada tezelor semestriale. De asemenea, foarte ușor găseam diferite mijloace prin care să sporim buna dispoziție a clasei. Acțiuni care de cele mai multe ori se finalizau cu interminabile crize de râs. Nu am să le menționez aici pentru că n-aș vrea să le ofer idei amatorilor de sporturi extreme.

            Fiecare om vine fix de acolo de unde trebuie să vină. Dacă aș fi trăit în alt oraș, aș fi avut alte rădăcini. Mie îmi plac cele pe care le am. Pentru că mi se potrivesc. Mereu am apreciat comunitățile mici. Funcționează cumva ca niște mari familii în care oamenii se salută pe stradă chiar dacă se cunosc doar din vedere. Moreniul mi-a oferit atât cât a trebuit. E adevărat că un oraș mic are și anumite lipsuri însă destinul ți-l mai faci și cu mâna ta. Doar avem liber arbitru.

             Pe de altă parte, mi-ar plăcea ca în viitor, în Moreni să existe și o sală de spectacole funcțională.  Mă rog, pe lângă pronia cerească, și primăria municipiului ar trebui să-și dea concursul. Am fost în multe orașe din țară cu diferite spectacole de teatru, dar niciodată acasă. Locuitorilor orașului, în special celor tineri, ar trebui să li se ofere și altceva în afară de săli de jocuri de noroc, baruri, piscine și discoteci.

            Am absolvit Facultatea de Teatru ( Actorie) din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale”, ciclul de studii de licență, în anul 2014.

            În 2016, am încheiat ciclul de studii de masterat, la aceeași facultate, cu specializarea actorie. 

            De-a lungul timpului am colaborat cu mai multe teatre de stat ori independente, printre care: Teatrul Elisabeta, Opera Națională București, Opera Comică pentru Copii, Teatrul Rampa, Laboratorul de Artă, Teatrul Apropo, Teatrul InDArt, Teatrul Vasilache, Centrul European Cultural și de Tineret pentru UNESCO„Nicolae Bălcescu”, Creart (Teatrelli), ARCUB.

         Parcursul meu nu a fost unul liniar. După absolvirea liceului am dat la teatru. Nu mă pregătisem cu nimeni iar textele pe care trebuia să le prezint comisiei erau destul de prost alese. Nici măcar nu le știam bine pe de rost. Am picat cu brio. Am crezut atunci că n-am talent. Așa înțelesesem eu… că la teatru trebuie să ai talent. Timpul mi-a arătat că nu e chiar așa. De fapt, primordială e munca. Talentul e ceva ce nu poate fi controlat și atunci n-are sens să te gândești la el. E sau nu e. Așa că, după minunata aventură avută cu prima mea admitere la teatru, am continuat cu facultatea de drept pentru că în perioada verii dădusem deja examen de admitere și la drept. Apoi, în același an, în toamnă, m-am și angajat cu normă întreagă la un club. Am pierdut primul an de facultate. M-am înscris din nou în anul I, tot la drept, dar la altă universitate, unde aveau și program de studii cu frecvență redusă. În sfârșit, nici în ziua de azi nu am susținut examenul de licență pentru că între timp s-au întâmplat alte lucruri și pentru că oricum nu mai are niciun sens, eu având deja altă meserie. După încă vreo doi ani am început cursurile de actorie din cadrul Școlii de Artă București și de aici am plecat din nou la admitere, la facultatea de teatru. Aveam 24 de ani. Pentru că mă pregătisem și pentru că îmi doream foarte mult să intru, am intrat. Când s-au afișat rezultatele, mi-am aruncat pantofii din picioare. Acum sunt actor cu diplomă și muncesc. Ca să nu-i fi aruncat degeaba.

         N-am nicio poveste de succes și nu am fost un elev model, dar am ales să trec puțin și pe la școală. Mergeți la școală, prieteni! E chiar distractiv!

         Nota bene! Departe de mine să-i laud gratuit pe cei ce au fost profesorii generației mele. Sunt simple gânduri și atât.