Serghie Bucur

Scriitor, grafician, pictor, muzician

 MORENII  JUNEȚELOR MELE, 1945-1952, 1992-2005

            Familie modestă și trainică, cu rădăcini în bunici născuți din tată-n fiu la țară, la începutul secolului XX, în satul Călinești, pe malul drept al râului Prahova, așezare umană vecină cu comuna Florești, părinții mei, Dumitru Andreoiu după mamă – văduvă la 27 de ani, cu 4 fete și un băiat, viitorul meu tată, devenit prin metamorfoza actelor Dumitru Bucur, căsătorit în 1934 cu Maria / Marioara fiica ui Dumitru și Safta Filip, aparțin ei / acestor minunați oameni. Sunt fiul lor cel mare, urmat, în logica evoluției firești, de frații mei Emil și Mihai, născut în 15 septembrie 1935 în strada Satvropoleos din… Moreni! În casa a doua ori a treia, pe stânga, cum pășești din ramificația în care ea se desface din șoseaua principală în curbă strânsă, coborând din promontoriul pe atunci numit de localnici „Pietriș” – un deal abrupt, foarte greu urcat în deosebi de tractoarele folosite în schela de sonde de petrol – imensa pădure de sonde care scoteau miile de tone de păcură pentru exportul care așezase România pe locul 3 în lume, începând cu 1938, și care l-au momit pe Hitler să antameze cu guvernul de atunci al țării noastre petrolul românesc, în schimbul instruirii militare a armatei noastre, cu tragica urmare – economică și politică în consecințele războiului 2 mondial!

            Pe atunci, Morenii / Moreniul însemna schela petroliferă cu cea mai productivă extracție, ce rivaliza cu Târgoviștea și schelele adiacente, Câmpina, Băicoi, Șuța Seacă, Răzvad, spre exemplu, zone unde, la 18-20 de ani, tatăl meu, orfan de război (al 2-lea balcanic), după lege, întreținător de familie, lucra ca ajutor de șofer pe mașinile directorului rafinăriei Aurora, instalată lângă fabrica de anvelope (limbajul popular, cauciucuri) BANLOC B. GOODRICH, inaugurată la 4 iulie 1939 (Ziua națională a SUA, de unde – statul Ohio – proveneau primele utilaje aduse la Florești), societate pe acțiuni edificată de un grup de afaceriști români în cap cu Constantin Argetoianu, viitor ministru de Interne, de Externe și prim-ministru al României (1939), acționar, alături de regele Carol al II-lea, precum și alți politicieni ai vremii, avocați, arhitecți, ingineri, proprietari, prima de acest gen economic, care a produs pneuri (anvelope + camere de aer) în România, pentru economia civilă și pentru armată (română, germană, apoi sovietică). Detaliu oportun: fabrica a fost modernizată odată cu „clauza națiunii celei mai favorizate”, după 1970,  când, după o modestă contractare a două tehnologii – italiană (Pirelli, Marangoni), apoi cehoslovacă (Bag-O-Matic), ministrul cu mare prestigiu profesional Mihail Florescu a adus la Victoria Florești, în 1975, tehnologia GTI – General Tyres Internațional, fabricarea pneurilor cu cord metalic, renunțând la camera de aer. A fost asistat de ingineri de forță intelectuală remarcabilă, precum Dumitru Gugui, devenit director tehnic, care, din păcate, în timp ce negociase relații economice în Peru (exportul de anvelope tractor) un infarct a pus, în 29 XII 1983, capăt devotamentului cu care își onora profesiunea și funcția, răspunderile imense (proiect tehnologic de 1 000 000 anvelope / an), Ion Tifigiu, directorul general al IAV, Ion Cristian, șef Investiții, Nicolae Constantin, șef Construcții Anvelope, Ion Dan Buzulică, șef Tehnolog, Dan Șerbu și Gheorghe Eftimie, mecano-energeticieni ș. a. 

            În vecinătatea fabulosului oraș Băicoi (abreviere a numelui contesei Trubetzkoi, care avea aici o moșie unde se reuneau când și când, înainte de 1848, somități ale  secolului XIX, politicieni,  revoluționari, bogătași, boieri, cu precădere artiști, poeți, muzicieni și pictori, până după anii Unirii Principatelor, 1859), fabrica de anvelope și rafinăria fuseseră legate de nodul de cale ferată al gării numite eronat Băicoi, cu linii de acces, Floreștiul fiind la fel de racordat la calea ferată cu final în marginea sudică a orașului Moreni, trecând prin Filipeștii de Pădure, Ghirdoveni, Dițești. Linia pleca înapoi spre Florești, pe cale ferată cu ecartament normal, care se încheia în macazul gării Florești, traversând podul din profiluri metalice nituite, paralel cu podul rutier peste râul Prahova, ridicat de inginerul constructor Emil Prager în 1911.  Pe tot acest tronson CFR circula de câteva ori pe zi, aidoma unei navete, un tren cu locomotivă cu abur, pe care îl conducea mecanicul Costică Leu, un profesionist exemplar, călineștean de fel, care, atunci când, mai des însoțindu-mă la Moreni, înapoi la Călinești, Mama mă plimba spre imensa mea bucurie, dublată de revederea familiei cu care eram neamuri, Sanda și Aurică Popa – sora și cumnatul ei, chiriașii casei din strada Stavropoleos, unde mă născusem cu ani mulți în urmă…

            După Eminescu, „ochiul închis  pe dinăuntru se deschide”, revăd, din patul în care dormeam peste noapte, prin fereastra locuinței mătușii Sanda, încă somnoros, zorii înstelați ai zilei ce urca peste codrii de sonde, zărindu-le geamblacurile din vârf, acele balcoane atunci din lemn rezistent la intemperii, unde lucrau (înșurubau țevi la capete, pentru coloana ce avea să fie coborâtă în subsol) dacă era nevoie, prin strigăte și semnale cu mâinile, muncitori anume pregătiți, și unde, aici, pe masive structuri de rezistență, erau suspendate roțile cu șanț, pe care rulau impresionantele cabluri din sârmă metalică ce susțineau – ridicau și coborau, la comanda manetei maistrului kirovnic – imensul granic din cleștii căruia sondorii, la gura puțului, coborau în adâncurile pământului, după ce le montau cap la cap, kilometrii de țeavă pentru scos shpirung-ul (noroiul / nămolul) din subsol ori apa ori păcura, ori, când era timpul, asamblau coloana de linere / lainere de tubaj ori din țevi înghiventuite, care se încastrau cu roata dințată antrenată mecanic, să se învârtească, coloană care, în capătul ei de jos purta sapa – un trio de roți dințate care, rotindu-se, rodeau / spărgeau straturile de rocă, să ajungă la petrol!

            Navetă în toată regula, plimbările mele între Călinești și Moreni au rămas și azi vii, în acea mișcare posibilă prin puterea memoriei vizuale, colorată de drumul din Stavropoleos până la gara morneară, veșnic înconjurată de stive de lemne și grămezi de cărbune, unde și de unde, pentru cursele dus-întors, trenulețul domnului Costică Leu pufăia fălos pe șinele ferate, oprind în gările de pe traseu, unde coborau / urcau călătorii – o lume pitorească, în deosebi vara, parcă pictată de mână omenească. Vagoanele, de clasa a II-a și a III-a, erau legate între ele prin cuple de tip șurub, având la capete, în zona platformei cu scările pe care lumea cobora sau urca, frâne de mână manevrate de conductor dacă era nevoie, ori de acari, în înțelegere prealabilă cu mecanicul trenului. Garnitura nu avea mai mult de 4 vagoane, totdeauna curate, cu bănci de lemn, vopsite, cu scrumiere înfundate în pereții din lemnăria groasă, rezistentă. Mulți călători, care nu aveau bani (sărăcia era la modă) urcau pe acoperișul vagoanelor, ferindu-se de taxator nu totdeauna cu succesul dorit… Pitorescul gărilor, de la Moreni la Florești și invers, erau, vara și toamne, vânzătorii / vânzătoarele de fructe – pere, mere, semințe de floarea soarelui și floricele – vărsate ori bulgări vopsiți cu licori dulci, care se lipeau, spre bucuria copiilor, de palmele lor…

            Morenii mei rezonează și azi prin pocnetele ca de tunuri ale compresoarelor funcționând zi și noapte în clădirea și azi vizibilă, întreagă, din cărămidă clasică ridicată, care e paralelă cu drumul ieșind în linie dreaptă tangentă la clădirea Primăriei orașului. Această veritabilă salbă de artilerie – pașnică – asigura presiunea pe conductele prin care miile de tone de petrol sau păcură erau împinse spre rafinăriile din Ploiești și spre terminalele portului Constanța, Brăila și Galați, de unde erau preluate, prin încărcare, de navele maritime pentru transportul tipic exportului dirijat de Stat și de societățile private. Auzite din Schela Mare, din Iedera, de pe urcușul Bana, până la Ghirdoveni, aceste „rafale” înfrumusețau, în conștiința mea, viața Morenilor, aidoma erupțiilor care țineau și un an de zile, dacă nu doi, la fel cum prăvăliile aflate pe artera principală azi, spre Piață, ofereau clienților hamsii uscați cu măsline și covrigi gustoși la o țuiculiță ori o bere Azuga, pe galantarele lor cu imense borcane cu boabe de cafea verde și borcane piramidale pline cu dropsuri spirtoase… Faimosul restaurant „La Alexiu” era toată ziulica plin cu mușteriii de toate rangurile, de la sondorii mulți în halate pline de păcură, la domni și doamne rujate, coafate, cu ocheadele gata de atac. Salonul, plin de fum de tutun și mirosuri apetisante era baricadat de obloane imense întărite cu bare din fier cu lacăte cât pumnul, la intrarea principală, de regulă în roșu vopsite – unde vorbăria căpăta accente asurzitoare, întrerupte doar de lăutarii plătiți, spre seară, care antrenau puhoiul de petrecăreți cântând cu patos nemuritoarele tangouri argentiniene, cap de afiș „Iubesc femeia” și, către miezul nopții, valsul „Dumă-acasă măi tramvai!”. Intendența – birourile administrației schelei de petrol care se întindea pe dealurile râpoase, gălbui și roșietice, sondă lângă sondă, era centrul vieții sociale de fiecare ceas, unde se rezolvau treburile cu funcționari foarte respectuoși, competenți și disciplinați. Podul care traversa pârâul Cricovul dulce era tot din bârne de lemn foarte groase care, la trecerea peste el a căruțelor / carelor doldora cu țevi sau butoaie pline cu păcură, scârțâiau de-ți luau auzul, clătinându-se ademenitor. Era un spectacol rarissim să vezi perechile de boi asemenea celor din picturile de gen ale lui Nicolae Grigorescu, trăgând de oiște, în pașii în zigzag-ul legănat ai mersului lor molcom.

La mare cotă culturală și artistică era Clubul Flacăra – cu formidabilul său cor dirijat de teribilul domn Vlădescu, același care dirija corul mixt al centrului Muncitorul din Schela Mare, cu acompaniamentul celebrului june pianist Niki. Moreniul avea și ștranduri la Clubul amintit, iar Schela Mare o renumită echipă de foot-ball, cu o constantă pleiadă de domnișoare în tribune nebune după două din vedetele echipei, jucători extrem de buni artiști ai balonului rotund, cum la fel de chipeși erau ca bărbați: Puiu Florian, un blond șaten suplu și senzual, și Titi Boțoagă, un brunet stilat, forte, cu părul negru corb, inelat, ambii jucători de viteză și de gol! Moreniul mai avea un „magnet” de faimă, anume fotograful Pădure – un artist al imaginii pe carton ștanțat cu numele firmei și fotografii de epocă nemuritoare, unde se programau dinainte nunțile, botezurile, pozele pentru legitimații sau pentru uz familial, fotograf cu un studio celebru. Și nomad în zilele de bâlci la Călinești, Ghirdoveni și Filipeștii de Pădure.  

Ce căutam eu printre picioarele acestei lumi, ținea de plăcerea părinților mei, atunci când tata era liber de la sonde, să meargă la oricare din prăvăliile amintite, pentru o tărie, o măslină și – mai rar – o cafeluță! Ba chiar un film cu Alida Valy la Clubul Flacăra – preferință repetată des la Schela Mare, unde spiritul de familie se lărgea, pentru o oră sau o seară, musafiri ai soților Ion și Sanda Colceag (poștașul pentru coresponednța societății Concordia, pe destinația Schela Mare-Târgoviște, ai soților Paula și Mitică Istrate (Directorul stației de Dezbenzinare și Gazolină), toți cumnații ai părinților mei. Epoca de preț aparte aveam s-o parcurg în Schela Mare, cu dese descinderi în grup, pe pantele „hulei” Steaua Română (de la Atelierul Electric, via negustorul Bardan, casa colegului Ocroș, stația de Radioficare, dincolo de păduricea și azi în picioare, se vede Schela Țuicani), în nota romantică a acelor vremuri, de-a lungul a doi ani de elev al Școlii de Ucenici din Schela Mare (al treilea, la rafinăria Teleajen), cu Internatul între casele Coloniei, când eram duși la locurile de muncă în secțiile Atelierelor Mecano-Electrice de lângă Casieria Concordia (azi, imobile țigănești), apoi aduși la dormitoare de frații pedagogi Preda, Stelian și Cezar, încolonați, în halate și sandale echipați. Frumusețea dus-întorsului o trăiam, aproape zilnic, întâlnind-o pe fiica dirijorului de cor (al Sălii Muncitorul, alături de Vlădescu) cu nume predestinat: Soare, o zână de puștoaică, din partea căreia, nu știu cum se făcuse, primeam priviri radioase și îndelungi de la dânsa – până ce tată-su, văzând scena, aștepta să dispară la orizont cohorta de viitori bobinatori – de motoare electrice, strungari și lăcătuși – apuca alte drumuri, dispărând din raza candidelor retine. Și mai era ceva memorabil: în aceeași formație, în fiecare sâmbătă eram aduși, de aceiași pedagogi, la Baia comunală situată la parterul Dispensarului Schelei Mari, unde timp de două ore făceam baie de… aburi, cu gimnastică și  duș final, care ne întărea numai bine fizic și în pofta de mâncare… Un fapt câtuși de puțin memorabil, deloc divers, cu urmări de care, când s-a petrecut, nu am fost capabil să îi înțeleg riscurile, a fost momentul în care, pe când locuiam în colonia din estul localității Gura-Ocniței, într-o zi de toamnă 1943, la rugămintea părinților mei, un vecin, pe numele său – oficial – Volan, pasionat motociclist, având drum spre Vălenii de Munte via Moreni-Florești, m-a luat în atașul motocicletei sale, să mă aducă în Călinești, În prima curbă a drumului care, atunci, îl străbătea prin pădurea trecută de cea de la Bana, azi dispărută sub centura de asfalt linie dreaptă, am intrat într-un convoi foarte numeros de blindate și trupe germane care se îndreptau, dinspre Târgoviște, spre Ploiești, țintind D N 1 / E 60, autostrada Câmpina- Ploiești de azi. Dl Volan și-a dat târziu seama că zgomotul motocicletei lui atrăsese atenția unui grup de nemți ce mergeau în urma ultimului tanc ce remorcase un tun cu afet și țeavă foarte lungi, pe care câțiva trupeți urcaseră, să evite noroaiele și zloata prin care demaraseră spre ceea ce începuse a fi implacabil: înfrângerea armatei lui Hitler și retragerea grupărilor ei, spre a încerca scăparea din război. Din fericire, Volan știa limba lor, astfel că, scoțând din ataș câteva pâini negre (din porția care o ducea părinților lui), trupeții în uniforme verzi, jerpelite, plouați și nemâncați, au delegat un ofițer să ne conducă cu o motocicletă a lor, printre mulțimea de nemți și mașinăriile lor sinistre, să ieșim din imensul convoi, spre a o lua la fugă cât puteau roțile motorizate ale lui Volan să alerge, în asemenea ocazie să ne distanțăm de odioasa lume întâlnită. După vreo sută de metri, cineva dintr-un tanc a slobozit câteva rafale de mitralieră care ne-au vâjâit pe la urechi…!

            Fostă de sine stătătoare, Schela Mare s-a topit în harta municipiului  Moreni, după 1990, când de aici am primit în echipa redacțională a ziarelor Jurnalul de Prahova și apoi Oglinda Câmpinei, câțiva tineri dornici să practice gazetărie, printre care inginerul auto Marian Marinescu, ulterior, redactorul șef al ziarului Oglinda de Prahova. Aici s-a înjghebat suplimentul de Moreni al Jurnalului de Prahova, în grija colegului Marian Marinescu, al cărui părinte – un caracter integru și umanist, Gheorghe Marinescu, mă lua –  gratis – cu imensul său autobuz navetă Moreni-Ploiești și retur, înlesnindu-mi deplasările jurnalistice. În egală măsură l-am avut coleg de redacție pe inginerul Marcel Dedu, un umorist de înaltă calitate scriitoricească, prețuit cu tot respectul de scriitorul la fel de notoriu umorist Vlad Mușatescu (1923-1999), care ne-a sporit valoarea etică și orală a publicației JPH cu calitatea de Director de Onoare al ziarului.

            Grupare de ziariști virtuoși, echipa – cu nume de prestigiu profesional precum profesorii doctori Christian Crăciun, 42 de ani de catedră a liceului Caragiale, Constantin Trandafir, idem Colegiul N. Grigorescu – Câmpina, fost Barbu Știrbei, ing. Marian Marinescu, catedra IT la Liceul Caragiale, dubletul Mândruțiu, Emil și Valentin, tatăl și fiul, din Ploiești, Jenica Tabacu, Alexandra Mihai, Nicolae Neacșu, Florin Matei, Florin Sălceanu, Mihai Matei, Lucian Țibuleac, Bogdan Enache, Nik Dumitrescu, Gherasim Rusu Togan, Cristian Oprescu, Emanoil Toma, Victor Sterom, Geo Olteanu  – a traversat un vast interludiu publicistic, risipind energii demne de admirat la capătul drumului străbătut cu pasiune, dezinteresați material, dăruiți himericelor Adevăr și Dreptate. Sub direcția jurnalistului Florin Severus Frățilă, în jurul căruia circa 20 de semnatari de anchete, reportaje, portrete, caricaturi, rubrici de societate, epigrame, interviuri, integrame, poșta redacției, sfatul medicului – au dat un altfel de sens vieților lor.

            Protagonistul celor povestite aici a parcurs un îndrăzneț arc de timp și preocupări, de la desenatorul tehnic și proiectantul în Fabrica de Anvelope Victoria Florești la corespondentul voluntar și apoi redactor la Flamura Prahovei, co-fondator, redactor șef și director executiv al ziarelor Jurnalul de Prahova și respectiv Oglinda Câmpinei, istoric – absolvent al Facultății de Istorie și Arheologie Spiru Haret – și ziarist, autorul volumului de versuri SUNT-EȘTI și al cărților de proză APTER (roman istoric despre Nicolae Bălcescu), NEANT (primul roman despre hiv-sida în România) și HERALDA, nuvelette, DOMNIȚA  roman foileton. A publicat 7000 de articole în ziarele amintite precum și în câteva reviste literare – Revista Nouă, Plumb,, Oltart, Spații Literare, Atitudini, LITERE, Sintagme literare, Argeș Argeșul, Bacoviana, Informația Prahovei.

            10-15 mai 2023                                                               Serghie Bucur